Cioranul „meu“
În ORIZONT nr. 4, Dan C. Mihăilescu stă de vorbă cu Ciprian Vălcan despre Cioran (de altfel, tema centrală a revistei din Timişoara chiar aceasta este - Din nou despre Cioran). Întrebat „ce aspecte ale operei lui Cioran” l-au atras la o primă lectură şi care dintre acestea i se par „importante şi astăzi”, Dan C. Mihăilescu răspunde: „Eu nu am pus niciodată filozoficul, religiosul, metafizica sau mistica în plinul blazonului cioranian. Ci undeva spre marginea cîmpului heraldic. Dintru început am avut, năpraznic şi copleşitor, senzaţia unui imens jurnal pe viaţă (le Journal d’un douteur), a unui scriitor-de-sineînsuş i (écrivain de soi-même). (…) Cu timpul, desigur, am palpitat şi la temele metafizice, dar, una peste alta, Cioranul „meu” este Scriitorul, cazul, Personajul, autorul Caietelor, şi al corespondenţei, cititorul avid de experienţe biografice din constelaţia Sissi – Madame du Deffand, atletul Exerciţiilor de admiraţie, observatorul uman al beţivilor din Răşinari, pasionatul de tot ce va să zică nebunie, erezie, mistică în stare sălbatică, detracare, sfâşiere, ratare, spulberare, aporie, neant. Doamne, ce superbă antinomie face cu perechea Eliade- Noica! Schimbând cele multe care sunt de schimbat aş zice că, pentru mine, lucrurile se petrec în cazul Cioran exact ca la Ion D. Sîrbu, unde opera literară (inclusiv, Adio, Europa) se mută departe în plan secund, faţă de fabulosul jurnalului şi corespondenţei.” Să recunoaştem că acest Cioran al lui Dan C. Mihăilescu este unul viu şi seducător.
Televiziune şi calitate
Interesaţi de calitate în transmisiile tv, am privit mereu, cu preţuire, emisiunile realizate de colega noastră de redacţie Marina Constantinescu, dar nu le-am pomenit niciodată în acest colţ de pagină. Ceea ce, evident, nu e tocmai drept. Însă, când tragem linie şi socotim, se cuvine să ţinem cont neapărat de contribuţia sa remarcabilă la ceea ce înseamnă cultura servită cu profesionalism, prin televiziune. Ştiinţa, gustul sigur cu care îşi alege invitaţii, eleganţa şi inteligenţa cu care conduce discuţia şi scoate în evidenţă personalitatea fiecărui partener de dialog, opţiunea fermă pentru adevăratele valori şi consecvenţa, demonstrată de-a lungul anilor, cu care le susţine, toate acestea fac din emisiunea Nocturne a Marinei Constantinescu un reper al canalului public de televiziune.
De-ale Bucureştiului
S-a anunţat cu tam-tam şi am aşteptat cu interes reconfigurarea Căii Victoriei, care presupunea îngustarea căii carosabile, crearea unor piste pentru biciclişti şi lărgirea trotuarelor. Mai ales această din urmă parte a proiectului speram să se realizeze: căci în dreptul Casei Vernescu, unde se află şi sediul redacţiei noastre, n-a existat până acum, în unele porţiuni, decât un trotuar foarte îngust (unde o gaură de canal lăsată fără capac a „domnit” ani de zile, încât ştim oameni care şi-au rupt piciorul acolo!), iar în altele n-a existat absolut deloc trotuar. Ei, bine (de fapt – ei, rău!), iată cum stau lucrurile acum, după lucrări: gaura cu pricina, în fine, a dispărut. Dar trotuarul este atât de îngust încât nici vorbă să încapă doi trecători deodată. Şi, ceea ce ne aduce în plin comic absurd, în mijlocul trotuarului respectiv au fost plantaţi nişte masivi stâlpi metalici de iluminat stradal care fac practic imposibilă trecerea pietonilor pe acolo, afară doar de cei foarte subţiri la trup ori de cei ce au talentul să se strecoare. Această importantă lucrare urbană n-a avut, oare, un proiectant, iar el n-a luat rigla să măsoare, să calculeze simplu ce şi cum?! Şi tot de-ale Bucureştiului: prin orice modestă localitate ai trece, observi că localnicii se străduiesc să-şi îngrijească aşezarea: de pildă, plantează iarbă în rondurile de pe marginea drumului. Numai în Bucureşti, nu! Bulevardul, când înaintezi de la Universitate spre Romană, pe partea stângă, aceea care e „modernizată”, zace în neorânduială: ronduri cu brazde de pământ în care, eventual, au răsărit buruienile. Nu se găseşte nimeni care să arunce câţiva pumni de sămânţă de gazon? Cei pe care i-am ales să se ocupe de asta chiar nu trec pe acolo, sau, când trec, merg cu ochii închişi? Doar e centrul centrului ţării!
Lecţia lui Corneliu Coposu
În revista 22 nr. 18, Ion Stanomir semnează un articol intitulat Corneliu Coposu şi secolul său. Pornind de la comentarea volumului Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, reapărut la Fundaţia Academia Civică în 2014, eseistul realizează un portret mai larg al marelui om politic, reamintindu-ne lecţia sa: „Lecţia lui Corneliu Coposu este lecţia rezistenţei şi a refuzului de a ceda deznădejdii. În definitiv, Corneliu Coposu a distilat, în spiritul său, o înţelepciune aspră şi nobilă a suferinţei. Învingând singurătatea şi tăcerea, în anii de la Râmnicu Sărat, Corneliu Coposu a privit, invariabil, spre acel viitor al credinţei şi al libertăţii ce defineşte esenţa umanităţii neîncovoiate şi nedomesticite de sclavie. Resemnarea nu a fost, în niciun minut al existenţei sale, opţiunea. Curajul lipsit de ostentaţie s-a hrănit din acel sol al tradiţiei, niciodată uitat.” Este vorba despre o lecţie exemplară şi, deopotrivă, despre un dar extraordinar pe care, din nefericire, România anilor ’90, noi toţi n-am fost pregătiţi să le primim.
Vieţile repede trecătoare
Aflăm, din revista EX PONTO (nr.1, 2014), că prozatorul Florin Şlapac s-a stins din viaţă. Angelo Mitchievici, în calitate de pre- şedinte al Filialei Dobrogea a USR, semnează un text de despărţire, în care ne reaminteşte câteva dintre meritele celui dispărut: „Florin Şlapac a fost una dintre acele personalităţi discrete, care prefera penumbra, soarelui strălucitor, muzica unui disc vechi, cacofoniilor pestriţe ale străzii, liniştea mesei de lucru, luminilor rampei. Maladia l-a ţinut la rândul ei departe de lume, însă chiar dacă ar fi fost sănătos tun nu l-aş fi văzut altfel pe Florin decât econom cu vorbele şi cultivându-şi discreţia aristocratic… În această discreţie s-au născut unul câte unul proiectele sale, cărţi de traduceri dintre care, pentru cunoscători, cea pe care o face romanului extrem de complicat şi rafinat al lui Malcom Lowry, Sub Vulcan, rămâne excepţională.” Gândindune la moartea lui Florin Şlapac ne dăm seama încă o data că viaţa scriitorului este repede trecătoare, ca o clipire de ochi parcă: încă ne mai refeream la el ca la un tânăr scriitor şi deodată ni se spune că nu mai este printre noi.
