Un discurs sulfuros

„George Soros, în America, acest mare speculant financiar, împreună cu amicii săi din România, Mihăieş, Liiceanu, Patapievici şi alţii care consideră că nu mai este nevoie de statul român, că Mihai Eminescu este un cadavru aruncat (sic!), că noi, ăştia mai în vârstă, care am creat operă, suntem depăşiţi, că totul este depăşit, că Eminescu este depăşit, că Ion Barbu este depăşit, că Iorga este depăşit, că Cantemir (sic!) este depăşit şi a început literatura asta de pizdă, de pulă, de cur, de prostituţie, imaginea asta de mizerabilism”: iată o mostră de cacofonie stilistică şi gramaticală (unde este predicatul în fraza de mai sus? – n.n.) din cuvântul rostit de Nicolae Breban cu ocazia primei conferinţe de presă a noii conduceri a ICR, marţi 5 mai, când i s-a propus preşedinţia Consiliului Consultativ, definit cam imprudent de Radu Boroianu, recent numit preşedinte al instituţiei, un fel de Sfat al Înţelepţilor. Cât despre conţinutul discursului lui Nicolae Breban, el este tot ce vrem, mai puţin o probă de înţelepciune.
Nu e întâia oară când Nicolae Breban delirează public, spurcând totul în jur, până şi aerul pe care îl respiră. A pierdut de mult simţul realităţii. Simţ al măsurii n-a avut niciodată. Artistul? Un imens talent. Omul? Lipsit de stil. Nu s-a sfiit (dar s-a sfiit vreodată de ceva?) să-i declare generalului de Securitate Nicolae Pleşiţă în cel mai pur stil Pristanda: „Ei, servim cultura şi ţara!” Tot mai des în vremea din urmă, debitează enormităţi, în articole fără cap şi coadă din „Contemporanul”. E destul să apeşi pe butonul orgoliului său maladiv, ca să nu mai poţi opri avalanşa de afirmaţii necontrolate, de sângeroase atacuri la persoană, de inexactităţi flagrante, niciodată corectate, de calomnii sau de injurii, totul într-un limbaj suburban şi trivial. Discursul său public nu mai e ţinut de nici o evidenţă. Nicolae Breban e incapabil de retractare. N-are, propriu vorbind, duşmănii, ci fixaţii. La care revine de fiecare dată când i se oferă prilejul, indiferent de subiect (şi, cum se vede, şi de predicat). Mai nou, calcă în străchinile unui naţionalism paradoxal: ceea ce refuză cu mânie patriotică altora, îşi îngăduie cu dispreţuitoare superbie sieşi.
O singură firimitură de adevăr fără miros iese din gura păcătosului în sulfurosul discurs de la ICR: „Adevărata literatură se face în dictaturi, nu în democraţie”. Asta, bineînţeles, dacă ne referim nu la democraţie în general, ceea ce ar fi o mare prostie, ci doar la literatura lui Nicolae Breban, pentru care revoluţia s-a dovedit o cotitură spre neant: romanele pe care le-a publicat după 1989 nu au nici o valoare. Degeaba dă vina, într-o carte mai veche, pe trădarea criticii. Trădătorul este el. Trădată, opera proprie.
Qui habet aures audiendi, audiat: cine are urechi de auzit, să audă.


Un interviu

În SUPLIMENTUL DE CULTURA (nr. 481, 25 aprilie – 1 mai), Ionuţ Vulpescu, ministrul Culturii, îi acordă un interviu lui Răzvan Chiruţă. Dialogul se întinde pe nu mai puţin de patru pagini ale săptămânalului ieşean, dar se citeşte în întregime, cu interes, dovedind că, într-adevăr, Ionuţ Vulpescu poate fi acel ministru aşteptat, cu viziune şi cu soluţii viabile pentru cultura română. Iată una dintre direcţiile sale de acţiune: „În al doilea rând, voi încerca să reechilibrez balanţa (nu numai financiară) între patrimoniul material şi cel imaterial. Altfel spus, între restaurări şi creaţia culturală vie: literatură, arte plastice, teatru, film, dans. Până acum, interesul preponderent, inclusiv financiar, a mers către restaurări. Cultura vie a primit extrem de puţină atenţie din partea ministerului şi la fel de puţini bani. O lege cum este cea a finanţării principalelor reviste culturale trebuia elaborată în urmă cu cel puţin zece ani, mai ales că implică un efort bugetar absolut neînsemnat.” Văzând cum gândeşte responsabilul de la Cultură, n-avem decât să ne dorim să rămână în fruntea ministerului suficient de mult timp încât să-şi pună în aplicare bunele intenţii.


Arta portretului

În ACOLADA (nr. 3), Alex Ştefănescu îşi continuă seria de mini-portrete literare, inteligente şi memorabile, făcute din câteva tuşe. Despre Dan Sociu: „Nu se înţelege de ce anume şi cum funcţionează ca poezie textele lui Dan Sociu, în mare parte inexpresive, confundabile cu sonorul zilei de fiecare zi. Poezia se poate fabrica din idei, din epică, din vise, din cuvinte, din necuvinte sau din poezie. Poezia lui Dan Sociu pare creată din nimic. Seamănă cu o scamatorie.” Sau despre Adrian Schiop: „Ca romancier, mizează prea mult pe un limbaj golănesc, crezând în mod greşit că folosindu-l îi uimeşte pe cititori şi atrage atenţia asupra lui. În realitate, nu uimeşte pe nimeni, pentru că în nenumărate romane, cărţi de versuri, filme şi spectacole de teatru de azi se foloseşte acelaşi limbaj. Adrian Schiop se află în situaţia – amuzantă – a unui exhibiţionist care şi-ar arunca emfaticprovocator hainele de pe el fără să observe că se află pe o plajă de nudişti.”


Ce cred criticii despre critică

În DISCOBOLUL (nr. 1-2-3, 2015), ancheta revistei are o temă (La ce bun critica literară, acum), care a provocat o sumedenie de intervenţ ii, ale unor scriitori, dar şi ale criticilor literari înşişi. Reţinem două opinii: „Din fericire, mai există reviste literare de calitate, cronicari responsabili şi exigenţi, a căror opinie contează, fie şi pentru publicul restrâns căruia i se mai pot adresa. Orice s-ar spune, critica literară rămâne o necesitate, doar criticii specializaţi sunt cei care pot face, cât de cât, ordine în spaţiul literar, triind valorile, disociind între autenticitate şi impostură. Harta cea mai apropiată de formele reale de relief ale literaturii doar aceşti „arpentori” şi „cartografi” o pot trasa cu adevărat, şi nici epoca noastră de relativisme extreme nu se poate dispensa de ea.” (Ion Pop) Şi: „Pe de altă parte, o mentalitate critică prea slobodă, fără nici un reper, în goană după „originalităţi” cu orice preţ reprezintă şi ea o primejdie. Orice exces strică, nu-i aşa? Am asistat astfel recent la o intempestivă strădanie de „albire” a regimului abolit în decembrie ’89, mergând până la o ridicolă „estetizare” a dictatorului răpus atunci, sub pana unor tineri care se răsfaţă speculativ. Zburdalnici între paiaţerie şi impertinenţă.” (Gheorghe Grigurcu)