Oameni şi antioameni
Fizicienii ştiu de câtăva vreme că materia din care este constituit universul nostru are ca partener simetric antimateria. La CERN, au fost puse în evidenţă particule de antimaterie. Puţin a lipsit ca după big-bang universul să dispară chiar mai înainte de a se fi născut: totul a depins de un surplus (inexplicabil!) de particule de materie, reprezentând cam o miliardime, faţă de particulele de antimaterie. Surplus care a făcut ca procesul inevitabil de distrugere reciprocă a particulelor de materie şi, respectiv, antimaterie să se tranşeze în favoarea celor dintâi, acel minim procent de unul la un miliard, datorat hazardului, jucând, la scara universului, un rol decisiv. Am reamintit aceste lucruri pentru a face din ele o metaforă pentru un alt proces de distrugere care are loc în lumea oamenilor, nu a particulelor elementare. Oameni care sunt, în definitiv, compuşi ei înşişi din particule elementare. Ca să explice fenomenul întâlnirii dintre particule de materie şi particule de antimaterie, un mare fizician, creatorul teoriei corzilor, ne atrage atenţia, doar pe jumătate în glumă, că, dacă unul dintre noi s-ar întâlni întâmplător cu un seamăn simetric format din antimaterie, n-ar trebui să rişte să-i întindă mâna, din politeţe, evident, fiindcă am exploda amândoi în aceeaşi clipă. Citind acest avertisment, oricât de improbabil, ne-am dus cu gândul la acei kamikadze contemporani care dau buzna într-un muzeu din Tunis sau într-o moschee din Saana şi se aruncă în aer laolaltă cu zeci ori sute de oameni aflaţi acolo mai mult sau mai puţin întâmplător. Comentatori de toate culorile religioase şi morale încearcă să explice acest mod îngrozitor de distrugere între semeni. Răspunsul ar putea fi aplicarea la morală a principiului din fizică, şi anume întâlnirea dintre oameni şi antioameni. Ceea ce putem spera este ca între unii şi alţii să existe un cât de mic procent în plus în favoarea oamenilor.
Prezenţa poeţilor
Semnalăm un volum de versuri apărut la Editura Mirador din Arad: Lentila de contact de Vasile Dan. Cartea este frumoasă în sine, ca obiect grafic, dar, mai cu seamă, conţine poezie de calitate, rafinată şi substanţială. Reproducem un scurt poem intitulat Poveste de iarnă: „O zăpadă subţire, o hârtie a patru/ cât vezi cu ochii/ în care sapi litere negre. O zăpadă/ care ia foc atât de uşor.” Versurile din această carte au fost „filtrate” în cele câteva ediţii ale Turnirului de poezie la care Vasile Dan a participat, câştigând, de altfel, acest concurs, ex aequo cu Aurel Pantea, la ediţia a patra, de la Barcelona. Un alt poet care contează, Liviu Ioan Stoiciu, este prezent cu o reeditare (datorată Editurii Rafet din Râmnicu Sărat) a volumului său de debut, La fanion. În aceeaşi culegere sunt cuprinse şi ciclurile de versuri ale poetului din Caietul debutanţilor de la Editura Albatros din 1977 şi 1978. La re-lectură, versurile de început ale lui Liviu Ioan Stoiciu rezistă. În fine, încă un reprezentant important al poeziei noastre de astăzi, Dinu Flămând, publică la Editura Art versuri, dar nu ale sale, ci ale lui Pablo Neruda, în traducere: o edificatoare antologie cu titlul Nu există lumină pură. Tot Dinu Flămând este prezent editorial şi altfel, printr-o carte care îi este consacrată: Dinu Flămând şi exerciţiile de libertate (Editura Eikon) , studiu monografic şi antologie de Roxana Sicoe- Tirea, o remarcabilă eseistă, poetă şi universitară care predă acum în Franţa, la Universitatea din Versailles.
„Regele genurilor literare“
În DILEMA VECHE (nr. 579), Matei Vişniec acordă un interviu prilejuit de câştigarea Premiului „Augustin Frăţilă” pentru romanul său Negustorul de începuturi de roman. Aflăm date preţioase despre felul în care concepe el romanul: „Pentru mine romanul este construcţie, este arhitectură, este un joc cu volumele, cu diferite tipuri de text. Am scris şi un roman linear odată – Domnul K. eliberat –, dar celelalte romane, toate, se joacă cu această arhitectură. Sunt mari scriitori care cred că un roman este o catedrală – construcţie complexă în care trebuie să intre şi orga, în care trebuie să încapă cât mai multă lume, în care trebuie să pătrundă lumina, dar să conţină şi zone de obscuritate etc. Romanul este pentru mine regele genurilor literare şi nu degeaba marile culturi se impun mai ales prin roman. Sigur, uneori poezia poate trece în primul plan. România are acest handicap: poezia românească e foarte puternică, dar romanul încă nu a reuşit să pătrundă suficient în Occident ca să consolideze faima literară – aşa cum romanul latinoamerican a venit la un moment dat ca un tsunami peste Europa.” Raportul acesta dintre poezie şi roman, ca şi modul cum fiecare dintre aceste genuri literare îl potenţează sau nu pe celălalt, îi este sau nu vehicul celuilalt, mai ales în afirmarea peste hotarele limbii, reprezintă o temă de dezbatere care ar putea să intereseze.
Asumarea adevărurilor inconvenabile
În două numere succesive din revista 22 (10 şi 11 din acest an), la rubrica Perspective, sub titlul Gropile comune din nord-est, Adrian Cioflâncă scrie despre participarea României la holocaust. Autorul îşi rezumă demersul: „Holocaustul a fost o formă de crimă menită nu doar a distruge fizic evreii din Europa, ci şi de a le anula identitatea, demnitatea şi memoria. Gropile comune reprezintă cel mai teribil semn al acestei duble crime comise de Germania nazistă şi de aliaţii ei, între care şi România antonesciană. Acestea sunt presărate peste tot în Europa de Est şi pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Câteva gropi comune se găsesc şi în România. Altele, mai multe, pe teritoriile controlate de autorităţile române după declanşarea Operaţiunii Barbarossa.” Reconstituirea minuţios documentată a ceea ce s-a petrecut are valoare terapeutică: numai prin aflarea şi asumarea adevărului istoric, oricât de inconvenabil ar fi el, ne putem elibera de vină şi putem să ne vindecăm.
Fluturi în insectar
În ACOLADA (nr. 2), revista pe care o scot la Satu Mare Radu Ulmeanu şi Gheorghe Grigurcu, Alex Ştefănescu deţine o rubrică originală: el comprimă în fişe de dicţionar, în formule ingenioase şi memorabile, de parcă ar fixa fluturi în acul insectarului, diverşi scriitori de ieri şi de azi, mari şi mici. Iată cum îl vede, de pildă, pe E. Lovinescu: „Seninătatea lui E. Lovinescu nu numai că nu a diminuat nimic din violenţa reacţiilor contemporanilor faţă de acţiunea sa critică, dar chiar a mărit-o. Capacitatea sa de a rămâne aplecat imperturbabil asupra manuscriselor în timp ce în jur domnea cea mai mare – şi uneori cea mai sterilă – agitaţie a fost resimţită ca o sfidare. O asemenea atitudine avea, involuntar, semnificaţia unei minimalizări a obiectivelor care îi însufleţeau pe ceilalţi.” Şi încă un exemplu, cum o rezumă pe Carmen Muşat: „Seamănă cu toţi acei critici literari – Henri Zalis, Ştefan Borbély, Paul Cernat ş. a. – care vorbesc despre literatură cu gravitate sumbră şi se uită mustrător în jur dacă aud râsete. Ca şi lor, îi lipseşte autoironia (în sensul că nu are sentimentul relativităţii propriilor idei). Pare îmbrăcată mereu în negru, astfel încât, atunci când îşi începe discursul critic, eşti înclinat să crezi că a venit la înmormântarea literaturii.”
Din sumar
A apărut revista STEAUA (nr. 1-2). Din sumar am re- ţinut Dosarul având ca temă Scriitori, jucării, copilărie, la care semnează confesiuni un numă r foarte mare de colaboratori. Iniţiatoarea dezbaterii, Ruxandra Cesereanu, precizează: „Mi-am dorit să iasă un soi de album comentat, de fapt, de aici ideea ca fiecare autor să trimită o poză cu sine (în copilărie), precum şi o poză cu una din jucăriile despre care e vorba în textul său…”. Revista mai conţine marcarea centenarului Gellu Naum, consemnarea a două aniversări clujene, Ion Vlad – 85 şi Ion Mureşan – 60, dar şi texte critice semnate de Ion Pop, Irina Petraş, Ioan Holban, Andreea Răsuceanu, Florin Mihăilescu, poeme de Gellu Dorian şi V. Leac, cronici de Felix Nicolau, Angelo Mitchievici, Ovidiu Pecican, Victor Cubleşan, eseuri de Laura T. Ilea, Mihaela Mudure şi Titu Popescu.
