Musca în lapte
Problema lui Ovidiu Şimonca, editorialist intermitent la OBSERVATOR CULTURAL, este că nu rezistă tentaţiei de a-şi da cu părerea, indiferent de împrejurare sau de subiect. Îşi arogă, cu alte cuvinte, o competenţă universală. Şi mai grav este că se dovedeşte cu desăvârşire insensibil la contraargumente. I se atrage, bunăoară, atenţia că un anume premiu literar n-a fost acordat de USR, care n-a stabilit nici regulamentul, datând de 15 ani, nici nominalizările, şi totodată că nu preşedintele USR, de unul singur, ci un juriu format din critici cunoscuţi a acordat votul, pe care, de altfel, membrii juriului şi l-au asumat public şi în scris, precum şi faptul că premiul a revenit unui poet foarte valoros, după cum au scris nenumăraţi alţi critici. Ovidiu Şimonca o ţine langa că preşedintele USR şi-a premiat vicepreşedintele, ceea ce, vezi Doamne, nu se cade. Cât despre juriu, el s-ar fi lăsat manipulat. Ovidiu Şimonca are jignirea (altora!) uşoară. Mai trece o bucăţică de timp şi editorialistul Observatorului cultural se trezeşte iarăşi dându-şi cu părerea în legătură, de data asta, cu protestul unor scriitori contra conducerii USR. „Nu numărul contestatarilor contează, declară Ovidiu Şimonca de la înălţimea autorităţii sale profesionale (sic!), ci calitatea acelui document”. Am mai auzit părerea că n-ar fi democratic să nu-i asculţi pe 1% din membrii USR, la care se adaugă 1% nemembri, care vor reformarea instituţiei. Democraţia presupune un număr cu două cifre, domnule Ovidiu Şimonca! Despre calitatea propunerilor de reformă, poate ar fi bine să se ştie că ele au figurat într-un proiect de candidatură al unuia dintre semnatari, cu mai puţin de un şi jumătate în urmă, proiect respins de 79% dintre participanţii la alegeri. O fi el „impecabil”, după măsurătorile lui Ovidiu Şimonca, dar deocamdată, o majoritate cu două cifre din membrii USR l-a respins. Ovidiu Şimonca dixit: dialogul este „cel mai productiv” (sic!) argument. În cazul de faţă însă nu de dialog e vorba, ci de o încercare de puci, prin care 1% din membrii USR vor să schimbe conducerea legitimată categoric prin votul Adunării Generale, într-un procent de 79% din alegători. Numai Ovidiu Şimonca poate răspunde la întrebarea ce fel de dialog se poate purta cu o minoritate agresivă care, atenţie!, face parte din conducerea în vigoare a USR (trei preşedinţi de Filiale!) şi care a contribuit la Statutul actual, fără nici o obiecţie când a fost discutat şi adoptat, ca şi la toate deciziile votate ulterior, şi pe care acum, deodată, le găseşte netransparente şi numai bune de reformat. Din păcate, în virtutea inerţiei morale care îl caracterizează, Ovidiu Şimonca îşi dă şi el cu părerea într-o chestiune în legătură cu care ar fi trebuit să se informeze în prealabil. Vorba românească: se bagă ca musca în lapte.
O lume de gugumani
În revista 22 din 10-16 martie, Andrei Cornea dă o replică formidabilă unui articol din „Observator cultural” semnat de Carmen Muşat. Nu la conţinutul celor două texte dorim să ne referim în continuare. Problema noastră nu e nici măcar de ce unii au făcut o fixaţie pe fostul preşedinte Băsescu şi nu-i recunosc nici un merit, oricât de mic. Nici de ce e nevoie ca alţii să le reamintească celor dintâi că, de pildă, justiţia de azi este mai eficace decât cea de acum un deceniu. Da, justiţia lui Băsescu! Dar nu în sensul că i-ar fi făcut acestuia jocurile politice, ci în sensul că Băsescu a creat o justiţie independentă. Ce dovadă mai bună am putea avea decât procesul Elenei Udrea? Încă o dată, nu la fondul, altminteri, foarte grav, al problemei, ne referim, ci la un lucru care trece de obicei nebăgat în seamă, dar care reprezintă proba evidentă, la noi, a mizei celor mai importante chestiuni la ordinea zilei. Articolul semnat de Carmen Muşat este atât de aberant (în afara oricărui bun-simţ!), încât, în mod normal, el trebuia aruncat la coş. Viaţa, şi cea politică, e scurtă. Nu merită să ne pierdem vremea răspunzând unor delirante consideraţii precum acelea ale directorului Observatorului. Numai noi simţim nevoia să punem astfel de consideraţii la punct. Şi numai la noi punerea la punct e necesară. Nicăieri în lumea civilizată, dând şi ea pe dinafară de polemici, destule, aprige, aşa ceva nu se petrece. Cauza este că specificul nostru naţional constă în personalizarea oricărei confruntări. Ideile? Ce treabă avem noi cu ele? Noi facem fixaţii pe persoane. Articolul semnat de Carmen Muşat n-are nici o legătură cu ideile. E vorba în el de persoane. Exclusiv. Pe care autoarea le detestă fiindcă au fost băsiste. Eticheta e totul. Motivaţiile atitudinii nu contează. În România doamnei Muşat, a fi sau a fi fost băsist e un păcat mortal. Nu încape nici o nuanţă. Eşti considerat băsist, gata, trebuie să plăteşti. Are dreptate Andrei Cornea că această referinţă exclusivă la persoană ţine de acea mahala morală la care Traian Băsescu şi-a adus, şi el, modesta contribuţie. Ceea ce e insuportabil este că Muşat şi compania îl obligă pe Andrei Cornea şi pe mulţi dintre noi să replicăm unor gugumănii, în loc să ne vedem de treaba noastră, care nu e şi nu va fi niciodată şi a doamnei Muşat.
Ipocrizia celor care plâng de grija cititorilor
În revista 22 (nr. 10), Ion Caramitru (recent a fost ziua sa, îi urăm şi noi La mulţi Ani!) îi acordă Doinei Papp un interviu care pune în lumină multiplele faţete ale personalităţii sale. Între subiectele asupra cărora marele actor se opreşte în cunoştinţă de cauză se numără şi Legea timbrului cultural, care a provocat un imens scandal în viaţa noastră publică. Ion Caramitru reaminteşte: „Timbrul cultural funcţionează din 1990 printr-o decizie a parlamentului provizoriu de atunci şi a fost structurat ca lege în 1994. De atunci şi până acum a funcţionat fără conflicte, a născut doar nemulţumiri la adresa plăţii din partea celor care trebuiau s-o facă.” Acest adevăr ar trebui reţinut în primul rând: legea există din 1994 şi ea, din păcate, n-a fost respectată de cei care trebuiau s-o respecte – din sumele încasate ca taxă de timbru n-au fost virate către unele uniuni de creatori, între care şi USR, decât circa 20% din cât s-ar fi cuvenit. Dacă editorii ar fi fost corecţi şi ar fi plătit beneficiarilor de drept sumele provenite din taxa de timbru (ea reprezintă doar 2% din preţul cărţii plătit de cititori în librărie!), tot acest scandal n-ar mai fi avut loc. Şi încă un lucru: actualmente, editorii au pornit o campanie de strângere de semnături împotriva timbrului cultural şi s-au aliat în demersul lor cu librarii. Tocmai cu librarii, cei care percep nişte comisioane uriaşe pentru difuzarea de carte. Aceştia, vezi Doamne, suferă, se vaietă că o carte e scumpă prin aplicarea acestui procent de 2% din preţ. Ceea ce este, sigur, pură demagogie, ţinând cont că difuzorii de carte înşişi percep comisioane strivitoare: să se ştie, cei care scumpesc cartea sunt chiar ei, căci între 40% şi 60% din preţul unei cărţi vândute le revine lor, librarilor!
Un regim pentru care intelectualii au fost mereu ţinta
Revista MEMORIA (nr.1/2015) sărbă- toreşte 25 de ani de existenţă şi apariţia numărului 90, republicând câteva articole semnificative de la începuturile sale, articole semnate de Banu Rădulescu, directorul fondator al publicaţiei, de Barbu Cioculescu şi de Ştefan Aug. Doinaş. Iată ce mărturiseşte poetul în primul număr al revistei Memoria din anul 1990: „Primul element derutant într-o anchetă de tip comunist este faptul că erai somat să spui totul: nu ceva, adică vreun lucru oarecare, sau ceva precis, adică un lucru anumit, ci totul. Aceasta era, de altfel, şi prima minciună. În cazul meu, acest «totul» era, în realitate, foarte puţin. Trebuia să spun următoarele: în ziua de 1 noiembrie 1956 m-a vizitat în redac- ţia revistei «Teatrul» prietenul meu, studentul în litere M.P. Mai era de faţă un alt vechi prieten al meu, dramaturgul I.D.S., coleg cu mine de redacţie. La un moment dat, M.P. a declarat că studenţii bucureşteni nu vor rămâne nepăsători la revoluţia din Ungaria, că au de gând să facă o mare manifestaţie în care să ceară scoaterea limbii ruse din facultăţi şi că armata va fi de partea lor.” Textul din Memoria de atunci şi de acum este unul excepţional pentru a înţelege ce s-a petrecut la noi în perioada comunistă când „milioane de identităţi au fost anulate şi milioane de oameni au fost puşi în stare de permanentă culpabilitate”. Şi, aşa cum observa Doinaş, „în acest uriaş proces de culpabilizare, ţinta preferată au format-o întotdeauna intelectualii”.
Viaţa literară într-o altă provincie
În ORIZONT (nr. 2), Ioan T. Morar descrie cu talent viaţa literară în La Ciotat, micul oraş din Provence unde scriitorul s-a exilat de bună voie. Primul element în această configurare l-ar forma biblioteca (mai precis, mediateca Simone Veil) şi abonaţii săi, consumatorii de carte: „Oare oamenii care înfruntă ploaia şi vin la bibliotecă sâmbătă după-amiaza sunt fericiţi sau nefericiţi? Nu le văd expresia feţei, încă se ascund sub umbrelă şi, apoi, când o închid, sunt deja înăuntru. Sunt ei «luminaţii», «iluminaţii» de cărţi care au reuşit să se extragă din lumea asta tumultuoasă? Ori sunt nefericiţii care nu au ce face? Se sperie de amorţeala în care intră oraşul la sfârşit de săptămână? Sau chiar asta le dă libertatea să se întindă la citit?” Spaţiul literar este populat şi cu un alt personaj principal, le crieur public, „echivalentul dubaşilor care anunţau populaţiile rurale de la noi despre ce se mai întâmplă la primărie şi în ţară”. Acesta, le crieur public, poartă un nume, Frédéric Ganga, care este, totodată, poet cu câteva plachete publicate. De asemenea, el mai are o funcţie, specifică Franţei, este scriitor public, adică poate fi angajat de diverse persoane ca să scrie în locul lor scrisori, memorii, povestea vieţii şi altele. În fine, Ganga animă şi un fel de cenaclu literar, la care a participat şi Ioan T. Morar: „M-am prezentat la zece fix, dar încă nu venise nimeni. Am făcut o tură prin portul vechi şi am văzut cum ultimii peşti aduşi de ultimele bărci intră în ultimele sacoşe ale gospodinelor sau în cutia vreunui restaurant. M-am întors şi am dat peste patru persoane. «Atâţia ne-am strâns azi. Sunt dăţi în care ajungem chiar la cincisprezece inşi.» Ne-am aşezat la o masă într-o sală mai lăturalnică.” Viaţa literară acolo pare una tihnită, de amatori idilici. E de preferat aceea sau cea de la noi, cu mari pretenţii şi cu agresivităţi pe măsură?
