Addenda la Focus
În numărul trecut al revistei noastre, Mircea Mihăieș a publicat un articol extraordinar, intitulat Artistul sonor. Prin ce s-ar evidenția „poeții“, din generația recentă, autodeclarată „insurgentă“, pe care eseistul îi numește artiștii sonori? „Senzația, pe ansamblu, e una de precaritate a mijloacelor artistice, lâncezeală, monomanie, pițigăieli stridente, stereotipii tematice, deșeuri lingvistice reciclate, cuvinte captate aleatoriu, «în priză directă» (SRI-ul o face mai bine!), suprarealism rahitic, pauperitate lexicală, debilitate a instrumentelor retorice și nulitate a ideilor.“ „Poezia“, în reprezentarea lor, nu e „decât urlet, expresie a frustrării și obscenitate“. „…Deși se vor postmoderni, sunt condamnați la o perpetuă premodernitate.“ „Impresia e de paraliteratură scrisă de chivuțe care trag gros, prea gros, cu bidineaua, pe pereți strâmbi și de fanți chinuiți de înțepătura unui liubav pogorât peste ei tocmai când își făceau de lucru cu acul și seringa“. „…Ei vând unui public neinformat, pe post de prospătură, o marfă râncedă“.
Demonstrația pe care o reușește Mircea Mihăieș în acest text este foarte importantă: „poeții“ aceștia, care, social, nu vor să audă de breasla scriitoricească și se manifestă extrem de agresiv față de poeții ce ascultă de canonul adevăratei poezii, în fond nu sunt poeți. (De aceea punem aici între ghilimele cuvintele poeți și poezie când ne referim la ei.)
Locuind fraudulos cuvântul poezie și cuvântul literatură, acești noi veniți sunt scoși de titularul Contrafortului din revista noastră înafara termenilor poeți/ poezie/ literatură și așezați într-o altă categorie, acolo unde le este locul, sub acoperișul sărac al numelui potrivit pentru ei: artiști sonori, totuna cu precaritate, improvizație, efemeritate.
Să ne închipuim că avem două legume, două roșii care, pe dinafară, arată la fel, sunt coapte, au aceeași culoare. Însă, când le mănânci, vezi că numai aparent sunt identice: una are gust, cealaltă e complet lipsită de gust. De fapt, asociația dinainte nu acoperă perfect cazul nostru: aici, avem de-a face cu niște uzurpatori care încearcă să umple cuvântul poezie cu o realitate semantică total străină de aceasta, compromițând-o.
Până la urmă, cearta/scandalul/ războiul care răvășește viața literară de la noi nu are loc între două tabere din lăuntrul literaturii, care înțeleg diferit poezia/ literatura, între insurgenți și tradiționaliști, să zicem, ci e un conflict între scriitori care apără literatura și alții, din afară, niște asediatori care își spun literați dar, de fapt, practică o scriitură de un jalnic regres, o non-literatură. E o convingere mai veche a revistei noastre și de aceea, în prelungirea textului lui Mircea Mihăieș, găzduim în acest număr rubrica Focus-artistul sonor, unde exprimă puncte de vedere doi dintre cei mai valoroși critici literari de astăzi, Daniel Cristea-Enache și Răzvan Voncu. (G.C.)
Efectul de ecou: Expres cultural (nr. 10)
În EXPRES CULTURAL (nr. 10), Liviu Ioan Stoiciu semnează un articol despre starea debuturilor literare de la noi. Retras de câțiva ani la Brașov, unde și-a găsit o binemeritată liniște, poetul privește lucrurile de la distanță, ceea ce îi asigură o bună vedere de ansamblu. Situația descrisă de el, cu luciditate, fără patimă și cu bună-credință, nu e în măsură să ne încânte. Totodată, observăm că opiniile lui coincid cu propriile noastre opinii care, de altfel, ne-au făcut să consacrăm un focus acestui subiect. Am reținut un fragment din radiografia datorată lui Liviu Ioan Stoiciu: „(Anul trecut, n.n. ) a fost o adevărată inflație de titluri de carte de debut care nu s-au comparat cu debuturile prin concurs (cu jurii imbatabile) ale editurilor Albatros și Cartea Românească sau Dacia (dar și ale editurilor Eminescu, Junimea și Facla) din anii ’70-’80 ai secolului trecut, la care erau trei premiați maximum pe an, de fiecare editură (ceilalți remarcați apăreau în Caiete ale debutanților). Nu s-au comparat nici cu colecția «Luceafărul» din anii 1960, unde apăreau pe bandă poeți și prozatori, care erau automat promovați critic (mulți dintre ei n-au rămas în linia întâi, sigur)… S-a impus vreunul (dintre cei debutați recent, n.n.)? Azi nu mai avem critică de întâmpinare semnată de critici de seamă – cei debutați editorial, azi, habar nu au de existența revistelor literare (ei vin de pe internet). De aici și debandada, ignoranța, sfidarea. Nu pot să uit stupefacția pe care am avut-o, cu Doina Popa, stând la masă cu patru premianți la Concursul «N. Labiș», la Suceava, liceeni sau studenți din provincie, când am aflat că nu auziseră nici de România literară (în schimb știau de revistele de nișă ale unor douămiiiști, de care noi habar nu aveam; observați, «consacrații» merg în paralel cu «debutanții», nu se ating nicăieri, la nivelul literaturii române; deși debuturile le fac scriitorii consacrați, ei le receptează, și cei debutați n-au auzit de cei consacrați, care-i premiază, nu i-au citit, nu sunt interesați deloc de literatura scrisă până la douămiiști; rămânând în paranteză personal îi acuz pe profesorii lor, «optzeciști» ca vârstă, de liceu sau universitari, de ruptura produsă, care nu i-a apropiat de literatura română contemporană). Ridicol, noii debutanți se mulțumesc în particular cu aplauzele galeriei lor și cu câte o cronică amatoristică de pe internet, de pe bloguri sau site-uri (apărute cu zecile; foarte puține sunt cât de cât profesioniste), sunt incapabili să-și dăruiască volumele la revistele Uniunii Scriitorilor și criticilor literari (sau măcar poeților consacrați), care ar putea să le confirme sau infirme valoarea, citindu-i. (…) Subliniez lipsa de bun-simț, fiindcă un autor care citește (și se compară cu ceea ce s-a scris până la el) se abține să se facă de râs – deși știu că ăsta nu e un argument, tinerilor «li se rupe» dacă sunt băgați în seamă de profesioniști, de consacrații din Uniunea Scriitorilor (azi, înjurată că e moștenire comunistă, înjurată tocmai fiindcă le cere talent și har celor ce publică, să reziste și mâine). E trist, dacă debutanții trădează idealurile valorii estetice, literatura română nu mai are viitor.“ Într-adevăr e trist. Și e terifiantă panorama literaturii noi, prezentată cu exactitate de Liviu Ioan Stoiciu: ne simțim ca și când un cataclism inexplicabil ar fi venit peste o civilizație de mare rafinament, distrugând-o, și-n loc s-ar fi instalat un primitivism năucitor.
Din sumar
Am citit cu interes numărul 10 al revistei APOSTROF. Editorialul Martei Petreu, intitulat Festivalul clujean al scriitorilor, e consacrat ediției din acest an al FestLit. Ovidiu Pecican analizează amplu, la rubrica Estuar, volumul de convorbiri cu Ileana Mălăncioiu, Am reușit să rămân eu însămi. Interviuri 1994- 2016, apărut la Editura Polirom. Din arhiva Europei libere, Gelu Ionescu oferă revistei comentariile pe care le-a făcut, în anul 1987, de la microfonul acestui post de radio, la volumul Viața lui Titu Maiorescu de Z. Ornea. Putem apoi citi un interviu foarte bun cu Mircea Mihăieș (realizat de Florian Saiu). Biblioteca în aer liber găzduiește un text al lui Bernard Guenée, Istorie și cultură istorică în Occidentul medieval (cu prezentarea și în traducerea lui Coriolan Alexandru). Sub genericul Ospățul filosofilor, am reținut eseul Infernul dublului de Ștefan Bolea. Cronici de carte, pagini de proză, de poezie și chiar de aforisme completează sumarul acestui număr de calitate al revistei clujene.
O experiență de coșmar
În revista 22 (nr. 44), sub titlul Uimitoarele aventuri ale unui spaniol în Gulag , Codruț Constantinescu rezumă povestea vieții lui Valentin Gonzalez, „El Campesino“ („Țăranul“), cel care, între anii 1939-1949, a cunoscut realitățile cumplite din Uniunea Sovietică. Cine era Valentin Gonzalez? Figură celebră, comunist, revoluționar, luptând de partea republicanilor în războiul civil din Spania, acesta a emigrat în URSS după câștigarea confruntării armate, în 1939, de către Franco. La început, din motive propagandistice, s-a bucurat de o primire triumfală și de privilegii incredibile în țara far a Revoluției. Apoi, brusc, a căzut în dizgrație și a cunoscut infernul. Urmărit permanent de NKVD, tratat ca fiind agent imperialist, a ajuns la Lublianka și în alte închisori, apoi în Gulag și a căpătat domiciliu forțat prin tot felul de provincii sovietice de la capătul lumii: din Nordul înghețat, unde se afla un mare bazin carbonifer și unde deținuții înfruntau năprasnicele geruri și viscole arctice, până în lagăre din Turkmenistan și Uzbekistan. A scăpat uimitor de la moarte și, după repetate încercări eșuate, a izbutit în fine să fugă din URSS. S-a stabilit în Franța, a luptat în continuare împotriva regimului franchist și a murit târziu, în anul 1983, în țara natală. Dezamăgirea față de comunism, după experiența de coșmar din URSS, a descris-o într-o carte , apărută în anul 1950 în Spania și, doi ani mai târziu, la New York, în versiune engleză: Life and Death in Soviet Russia. O carte de citit.
