Cărți noi
Dintre aparițiile editoriale recente, primite la redacție, două ies în evidență anunțându-se ca adevărate cărți-eveniment: Jorge Luis Borges, Poezii, apărută la Editura Polirom (ediție revăzută și adăugită, traducere din limba spaniolă și prefață de Andrei Ionescu, ilustrații de Tudor Petrașcu); tot la Polirom, apare volumul al doilea și ultimul din Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române de Mihai Zamfir. Lucrarea este dedicată perioadei interbelice (1919-1944) și „încheie analiza literaturii române omologate valoric“, folosind aceeași metodologie ca în primul volum, și anume „o istorie stilistică a principalelor opere literare românești“. La Editura Rao, Dumitru Păcuraru ne prilejuiește întâlnirea cu opera unui important artist plastic transilvănean, Aurel Popp (1879-1960), într-un volum monografic & album care impresionează grafic, cu titlul Aurel Popp. Între două culturi. La Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca apare ampla culegere Transilvania din cuvinte, antologie dedicată Centenarului Marii Uniri și alcătuită de Irina Petraș. La aceeași editură, Irina Petraș e prezentă în calitate de autoare a volumului de eseuri Viața mea de noapte. Fragmente onirice. În fine, să menționăm că, tot la Școala Ardeleană, au văzut lumina tiparului Caietele Festivalului Național de Literatură (ediția a 3-a) FestLit 2016, având două teme: Literatura română. Începuturi și Feminitate și literatură.

Micul coșmar românesc
S-ar cuveni să spunem câteva cuvinte despre un fenomen care pare să ne aparțină nouă, românilor, în exclusivitate, și pe care l-am putea, deci, patenta: este ceea ce am numi micul coșmar românesc. Specificitatea lui constă în faptul că apare fără motiv/ când nu te aștepți/ din senin/ în situații dintre cele mai normale, atunci când, rațional, n-ar avea cum să apară. De exemplu: te deplasezi cu mașina pe o șosea între două localități ale patriei. Cunoști drumul, știi cât ar trebui să dureze și îți planifici plecarea și sosirea. Ei, aici intervine surpriza românească: pe drumurile noastre știi când pleci, dar nu știi când ajungi și cât de dificil se poate dovedi ceea ce erai convins că e simplu ca bună ziua. De pildă: dacă te îndrepți spre Timișoara prin sud, prin Craiova, Drobeta-Turnu Severin, ești obligat să treci prin cel puțin două localități, Balș și Filiași, a căror traversare se dovedește complicată și riscantă ca o înaintare printr-un câmp de luptă inamic, plantat cu mine. Despre ce e vorba? La noi, șoseaua națională, suferință veche!, nu ocolește localitățile, trece chiar prin centrul lor și se transformă în stradă, stradă principală (unica, în cazul de față!). Ei, și aici începe coșmarul: localnicii acelor anodine localități se fâțâie prin centru să-și alunge plictiseala, apoi traversează alene, fără griji strada (șoseaua!), apoi vreo mașină locală face stânga sau dreapta, iar toate aceste mișcări se transformă într-un blocaj inimaginabil al traficului. Plus că se mai găsesc vreo doi-trei muncitori care să lucreze leneș ceva vag la stradă (la șosea!), plus că își mai fac apariția vesele căruțe cu coviltir (unde, în Europa, mai ai șansa extraordinară să vezi pe drumurile publice asemenea vestigii?!...). Cert este că din toate astea iese ceva nemaivăzut, coada de mașini devine de calvar, mașinile care sperau să ajungă la timp cine știe unde, departe, înaintează ca melcul și durează zeci și zeci de minute ceea ce trebuia să-ți ia câteva minute. Sigur, autorităților (care au datoria să asigure un trai civilizat pentru cetățenii acestei țări) nu le dă prin cap soluția centurilor ocolitoare pentru șoselele naționale. După cum ele nu se gândesc nici la o rezolvare mai ieftină și mai la îndemână, aceea de a construi câteva sensuri giratorii sau de a instala semafoare la trecerile de pietoni și la intersecții sau, măcar, nu le vine ideea de a pune în locurile aglomerate vreun agent de poliție care să dirijeze circulația. Nu, nimic din toate astea nu fac: nepăsare și încremenire, iar chinul românesc de pe șosea continuă de ani, netulburat și din ce în ce mai greu de îndurat. Străinii care trec pe aici vor ajunge să exclame pe bună dreptate: ocoliți aceste ținuturi!

Îngâmfați fără frontiere
Un scriitor ieșean care ne-a vizitat la redacție ne-a relatat că, participant la ediția din acest an a FILIT, C. Komartin a vorbit despre sine și ai săi ca fiind „generația interzisă“! Poate că totuși informația primită este inexactă și „poetul bacalaureus“ n-a zis așa ceva. Căci altfel ar fi de tot râsul: în primul rând, cum adică „generația“?, poate a vrut să spună grupul: generație are un înțeles larg și include scriitori demni de toată prețuirea, pe care nimeni nu-i ocolește. Și apoi, cum adică „interzisă“? „Interzisă“ poate doar ca referință la substanțele interzise, căci ar fi singura interdicție care îi stă în față, potrivit legilor din această țară. Altfel, de unde și până unde „interzisă“? Dacă ne limităm strict la cazul „interzisului“ Claudiu Komartin, lui i s-a dat, cu excesivă și aproape vinovată generozitate, în numele unor promisiuni pe care poate le va onora cândva (și pe care, devine evident, nu le onorează!), mult, foarte mult, nemeritat de mult: a fost publicat de reviste, i s-au înmânat premii literare, a fost trimis la festivaluri și târguri de carte în străinătate, a avut burse de creație și a condus o publicație. Totul, repetăm, pe baza unei brume de talent, care, între timp, dă semne tot mai clare că a secătuit. Și, în schimb, C. Komartin ce-a arătat? Îngâmfare, suficiență, aroganța de a crede că lumea începe cu el, agresivitate cât cuprinde: s-a autoproclamat maestru, șef de școală înainte, vai, de a-și termina școala și a început să dea lecții tuturor și să împrăștie insanități care-l fac nefrecventabil. Într-adevăr, revista noastră, de când a văzut cu cine are de-a face, se ferește de el. Dar se ferește așa cum te ferești de cineva pe care, cu mare îngăduință, îl primești în casă, iar el, în loc să-ți mulțumească, începe să facă scandal, distruge totul în jur și, nici una, nici două, vrea să te dea afară pe tine și să se instaleze el în locul tău, la masa ta, în patul tău.

Sentimente de altădată, lume schimbată
O afirmație nu fără legătură cu nota dinainte: altădată, chiar și pe vremea tristului regim comunist, poezia era la un preț incomparabil mai mare, iar poeții se mișcau, ființau după alte norme. Se citeau între ei, ascultau de același cod de valori, exista o unitate de ideal, exista o solidaritate autentică între cei de vocație, îi anima sentimentul că aparțin unei comunități restrânse de aleși, exista o atenție maximă cu care ei întâmpinau poezia de valoare semnată de vreun coleg al lor, poeții, în primul rând cei tineri, erau capabili să se bucure de reușita altora, ca de propria lor reușită. În vremea noastră, și cu precădere în ultimii ani, pare să se fi produs o mutație gravă în structura interioară a celor care compun lumea literară de la noi. Măcar dacă unii ar întoarce spatele altora, dacă unii și alții s-ar izbi ca de un zid indiferența celorlalți, dar e mai rău: sentimentele care-i animă pe prea mulți dintre locuitorii lumii literare românești sunt doar de natură accentuat negativă – contestare, invidie și ură, până la a dori dispariția fizică a celuilalt, a celui care nu le este pe plac, a celui pe care-l percep ca fiind dușmanul lor de moarte. Nu ne dăm seama ce s-a întâmplat, cum de s-a ajuns aici, care sunt cauzele acestei transformări dezolante. Dar aceasta e spațiul în care, acum, se viețuiește literar la noi, un spațiu ce seamănă din ce în ce mai tare cu un deșert cu aer irespirabil, din care e firesc să vrei să fugi fără să privești înapoi.