Meserii amenințate
Firesc, există meserii amenințate, meserii pe cale de dispariție: coșar, cizmar, ceasornicar și atâtea altele. Între ele, neapărat, în România momentului, trebuie să o cuprindem și pe aceea de scriitor. Pe vremea defunctului regim comunist, se făcea haz pe seama faptului că în nomenclatorul de meserii nu era trecută decât îndeletnicirea de scriitor de vagoane, nu și profesia de scriitor, ca autor de cărți. Iar astăzi, cum stau lucrurile?
Răspunzând abrupt: la o comparație imediată se vede cu ușurință că nu e mai bine. Dimpotrivă. În trecutul atât de blamat, autoritățile comuniste cunoșteau importanța propagandei și se temeau de puterea cuvântului bine mânuit de scriitor, așa încât ele manifestau un respect, o considerație pentru scriitori, priviți ca adversari redutabili, când nu puteau fi atrași și transformați în aliați. Astăzi, nu: oricine poate arunca orice vorbe despre oricine, așa încât adevărul s-a amestecat fatal cu minciuna, iar în vacarmul general, în inflația verbală de nestăpânit cuvântul își pierde forța, se devalorizează accelerat, până la a nu mai conta. Ca să nu mai vorbim despre evoluția noilor tehnologii, despre incredibila democratizare și uluitoarea accesibilizare ale limbajelor și informațiilor (reale, dar și false!), aduse de internet, de mediile virtuale de comunicare. Toate acestea au tulburat apele în literatură, până la a compromite cartea pe hârtie și a o împinge într-o margine, într-o nișă, într-o firidă unde orice rău i se poate întâmpla.
Dar să ieșim din generalități și să exprimăm sec, tehnic, cu cifre starea concretă, răspunzând la o altă întrebare: dacă astăzi un autor român de literatură poate trăi din scrisul său, din cărțile publicate (căci numai așa această meserie există!)? Pentru răspuns, e strict necesar să dăm la o parte din ecuație cazurile speciale, cazurile extreme de autori. Și anume: autorii care vând cărți fiindcă au în spate o formidabilă industrie de promovare; apoi, pe cei care vând fiindcă și-au câștigat o notorietate uriașă, fără legătură cu însușirile lor literare (prin televiziune, prin politică, prin sport, prin film sau altfel); apoi, pe cei care vând enorm fiindcă publică subliteratură cu titluri atractive de tip pornografic (Suge-o, Ramona!); în fine, pe autorii diletanți, care publică maculatură, pe cheltuiala proprie.
Eliminând toate aceste categorii, să ne fixăm asupra condiției scriitorilor adevărați, care publică o carte bună, foarte bună, excepțională, la o editură serioasă. Să vedem ce se petrece cu aceștia. Așa cum merg vânzările de carte beletristică la noi (se citește mai puțin decât în celelalte țări din UE) și așa cum privește publicul producția autohtonă de carte (în mintea cititorilor a prins rădăcini o mare neîncredere în mai tot ce este de proveniență românească), tirajele cărților nu depășesc decât rareori o mie de exemplare. Ei bine, la o mie de exemplare vândute dintr-o carte (indiscutabil valoroasă, să fim înțeleși!), autorului nu-i revine decât un procent între 6% și 10% din prețul de vânzare. Adică, dacă respectiva carte s-a vândut cu 20 de lei, lui îi revine maximum 2000 de lei! Ceea ce este egal cu jumătate din salariul lunar al unei femei de serviciu dintr-o primărie. Pentru o trudă istovitoare de ani de zile! Se poate trăi din asta? Evident, nu. Există meseria de scriitor? Evident, nu. Ceea ce era de demonstrat.
Se poate remedia în vreun fel situația? Da, dacă românii ar citi mai mult, și ar pune mai mare preț pe carte și pe scriitorii lor de vocație, aceia prin care, în fond, se legitimează în timp, în fața lumii. Sau, o soluție mai ușor de aplicat: dacă în lanțul acesta al facerii unei cărți ar fi cuprins și autorul. Dacă și munca lui ar fi luată în calcul încă de la început. Corectorul, culegătorul textului, paginatorul, graficianul, nu mai vorbim de tipograf și de librar, chiar și traducătorul când e cazul, toți sunt plătiți de la bun început pentru munca lor, toți sunt prevăzuți în bugetul apariției unei cărți. Numai autorul însuși, cel care ar trebui să fie personajul principal, nu. (Încă o dată: vorbim despre scriitorii adevărați, autori de cărți excelente!) E normal? Nu. Așa încât ar trebui schimbate procedurile: de la bun început, când se planifică apariția unei cărți, manuscrisul acelei cărți s-ar cuveni să fie achiziționat de editură, cu o sumă negociabilă, dar garantată, care eventual ar urma să crească, în funcție de vânzări. Doar astfel s-ar putea îndrepta situația. De nu, scrisul literar va rămâne un teritoriu doar pentru vedete și pentru grafomani nepăsători la ecoul scrierilor lor penibile. (G.C.)

Rolul criticii literare
Chiar în acest număr al revistei noastre publicăm un focus dedicat lui Titu Maiorescu. Actualitatea marelui critic este mai evidentă decât oricând. Și astăzi ne aflăm, credem, într-un moment de răspântie, când se pune acut problema spiritului critic în literatura noastră, când e nevoie să fixăm scara de valori, o configurație corectă a acestei literaturi, cu criterii, metode, instrumente și reguli cât mai clare. Pericolele sunt altele decât atunci, la început, dar efectele asupra literaturii sunt aceleași, dăunătoare și de maximă gravitate. Acum, intrând noi toți, fie că vrem, fie că nu, în epoca facilă a like-urilor care tind să anuleze judecata de valoare, se obține același haos ca și atunci, se desființează reperele și literatura mutată în spațiul virtual poate deveni un amestec indiscernabil, fără sus și jos și fără să mai putem distinge între ce e bun și ce e rău. De aceea e nevoie stringentă de acțiunea sanitară a criticii literare, cea pusă să cântărească și să valorizeze literatura. Operația este dificilă, iar cei capabili s-o efectueze sunt greu de găsit. Criticii literari autentici trebuie să revină în prim plan: misiunea lor e capitală pentru o cartografiere cât mai precisă a teritoriului atât de accidentat al literaturii naționale. Ce calități li se cer criticilor literari? Multe: desigur, calități intelectuale, știință de carte, gust literar, subtilitate, inteligență, vedere limpede a întregului, dar, neapărat, și calități morale, cum ar fi bunacredință, judecata cinstită, intransigența, caracterul, atașamentul față de literatura română în toată desfășurarea sa, neamestecarea sentimentelor personale cu aprecierea estetică. Așa încât, căutarea celor potriviți e migăloasă și anevoioasă. Revista noastră, ca orice publicație care se respectă, îi caută cu străduință și cu convingere, bob cu bob, cum s-ar spune. Uneori îi găsim și suntem bucuroși, alteori doar ni se pare că i-am găsit și, văzând că ne-am înșelat, suntem cuprinși de amărăciune. Însă nu abandonăm, și nu ne pierdem speranța: dacă nu avem critici de autoritate, nu avem literatură.

Ziariști de partea bună a lucrurilor
Gândim că ar fi potrivit, din când în când, ca revista noastră să atragă atenția asupra ziariștilor care își fac meseria cu talent, dar și onest, fiind constant de partea bună a lucrurilor. L-am numit în acest colț de pagină pe Rareș Bogdan, pentru patetismul și consecvența cu care apără valorile democrației. Propunem acum un alt nume pe care l-am remarcat: Vlad Petreanu, jurnalist-radio la Europa FM. În intervențiile sale, el se află într-o relație decentă cu adevărul, e bine intenționat, e relaxat și totodată atent la ce se întâmplă și, mai ales, nu are vederea tulburată de tot soiul de perdele care deformează percepția, ca atâția alții. Discuțiile sale cu Moise Guran ori cu Cristian Tudor Popescu sunt totdeauna de urmărit. Ca și rubricile radio pe care le-a inițiat, de pildă Republica Fantastică România, unde semnalează tot soiul de situații zăpăcitoare, greu de imaginat de către o minte sănătoasă, dar toate petrecute aievea pe meleagurile noastre. Iată una din recentele povestioare decupate radiofonic de el: este pățania relatată de o doamnă din București care a plecat cu trenul spre Sibiu și a petrecut vreo patru ceasuri în trenul oprit în câmp, seara, fără să primească nicio explicație din partea CFR-ului, fără acces la apă sau toaletă; motivația acestei deprimante întâmplări fiind faptul că niște muncitori nu terminaseră lucrul la un podeț!... O altă rubrică promovată de Petreanu, care ni s-a părut interesantă, este cea intitulată Verificat Europa FM. Despre ce e vorba? Se ia o afirmație publică a politicienilor și se verifică riguros, prin consultarea de date, legi, documente, iar la final se pune verdictul: adevărat sau fals. Cea mai recentă informație verificată a fost afirmația ministrului de Finanțe cum că taxa de solidaritate de 2%, pe care ar urma s-o plătească angajatorii, este o directivă a Uniunii Europene și, deci, ar fi musai să se aplice. După verificări, s-a dovedit că afirmația e falsă.