A comunica, comunicare
Recent, ministrul Finanțelor a fost certat de parlamentarii PSD pentru deficiențe de comunicare, după ce plata TVR a fost disjunsă din aceea a impozitelor, ceea ce a provocat reacția mediului de afaceri. Când am mai auzit o atare explicație? Când celebrul ministru al Justiției, Iordache, a vrut să treacă ordonanța 13, pe furiș, noaptea. Și a fost demis fiindcă n-ar fi comunicat corect. Sau când Țuțuianu a fost demis din funcția de ministru al Armatei pentru proastă comunicare referitoare la lipsa de bani pentru soldele militarilor. Mai vreți exemple? Fapt este că, de câte ori ceva nu merge într-un minister, cauza este lipsa de comunicare. Ca să nu mai spunem că a comunica greșit, chiar și dacă ar fi cu adevărat cazul, ține, între altele, de stăpânirea limbii române. Stăpânire care e departe de a fi evidentă. Liderii partidelor ar trebui să se îngrijească de o comunicare corectă ortoepic și gramatical înainte de a da vina pe comunicare pentru toate erorile și gafele politicienilor. Asta înseamnă a nu vedea adevăratele cauze. Care nu țin de comunicare și nici măcar de acele splendide gafe de exprimare, în care ministrul Educației este campion, ci de o concepție pretențioasă și falsă de guvernare. Și dacă tot țin politicienii să acuze greșita comunicare publică, s-ar cuveni să învețe mai întâi să vorbească românește. Începând prin a-l demite pe Liviu Pop („Îmi cer scuze anticipat pentru greșelile din trecut!“). Numai așa le vom putea recomanda, în cuvintele lui Shakespeare: „Caliban, du-te la școală!“ Altfel, ce rost ar avea? Să-i trimitem la școala lui Pop?!
Experiențe traumatizante
În revista ACOLADA (nr. 7-8), cu un supratitlu nevinovat, Amintiri, dar cu titlu direct, Ofițeri de Securitate, Alex Ștefănescu povestește, cu mână de prozator, întâlnirile sale cu doi ofițeri de Securitate, care, în perioade diferite și în locuri diferite, au încercat să-l racoleze. Scriitorul, având de partea sa inteligența, umorul, dar și o apreciabilă rezistență psihică, a trecut cu bine prin aceste încercări din care era greu să ieși cu fața curată. Dar să urmărim câteva fragmente din confesiunea sa: „În 1972 aveam 24 de ani și eram redactor la revista Tomis din Constanța. Mă mutasem de puțină vreme, împreună cu soția mea, într-un apartament de două camere dintr-un bloc din cartierul Tomis Nord V, foarte aproape de plaja din Mamaia. (…) Într-una din zile (era primăvară și îi cumpărasem Domniței un buchet de flori), la intrarea în bloc am fost oprit de un necunoscut, un bărbat între două vârste, cu o haină de piele, care m-a prins prietenos-posesiv de braț și mi-a spus pe un ton onctuos: – Sunteți Alex Ștefănescu, nu-i așa? Vă cunosc bine, citesc tot ce scrieți…(…) Așa a debutat o lungă serie de întâlniri cu acel ofițer de Securitate, la mine acasă. Dacă se întâmpla ca și Domnița să fie acasă, el amâna întrevederea. Timp de câteva săptămâni ofițerul a încercat cu o insistență ieșită din comun, alternând complimentele cu amenințările, să mă convingă să devin informator (…) Lui nu-i venea să creadă că nu cedez. Până la urmă, într-o bună zi a renunțat, dar nu înainte de a mă avertiza că o să regret amarnic refuzul de a colabora.“ Citind paginile acestea de mărturisire deopotrivă senină și dramatică, semnate de Alex Ștefănescu, credem că toți cei care au trecut prin asemenea experiențe traumatizante (chiar dacă lucrurile nu s-au sfârșit fericit, ca în cazul lui Alex Ștefănescu, ci prost, adică au acceptat colaborarea cu Securitatea!) ar trebui să facă acest exercițiu terapeutic de rememorare și de spovedanie. Înafară de o despovărare sufletească personală, s-ar obține astfel încă un capitol important din această mare carte a ororilor aduse de regimul comunist.
Pagini din Basarabia
Numărul 8 din august al REVISTEI LITERARE din Chișinău a atras atenția Cronicarului prin două articole. Mai întîi cel semnat de directorul publicației, Arcadie Suceveanu, care atinge absurda chestiune a limbii moldovenești, un idiom inexistent, declarat însă drept „limbă de stat“, un idiom pe care nu-l întîlnim niciunde, nici măcar în manualele în care se folosește această sintagmă stupidă. Dar pe Arcadie Suceveanu nu atît fantasma graiului moldovenesc îl preocupă, ci deplorabila folosire a limbii române în spațiul public. Cine a avut prilejul să privească posturile de televiziune din Chișinău știe cît de pocită sună limba lui Eminescu în gura crainicilor și a moderatorilor Tv. Cît despre uzul ei în instituțiile de stat, situația ar fi tragică dacă nu ar fi cu totul caraghioasă: funcționarii, angajații sau magistrații, cu toate că pretind a fi în pas cu epoca modernă, vorbesc o păsărească comică, al cărui sunet te duce cu gîndul la Ivan Turbincă și peripețiile lui. O gravă defazare plutește peste fonetica limbii române de peste Prut, o defazare hilară și totodată pernicioasă. La această deformare se adaugă refuzul populației rusofone de a învăța limba română: „Exemple întîlnim la tot pasul. Majoritatea deputaților rusofoni, de pildă, de mult nu se mai ostenesc să rostească în limba statului pe care îl conduc nici măcar acele cîteva fraze protocolare, pe care statutul lor de înalți demnitari sar părea că îi obligă, fie și din complezență, să le afișeze. Alte mostre de ignoranță, cît se poate de edificatoare și spectaculoase, le decupăm de fiecare dată în școlile ruse, cînd foarte rar mai poate fi găsit cîte un licean care încheagă două-trei fraze coerente în limba română (moldovenească – așa cum, cu ostentație și ironie, ca mari cunoscători în materie – țin ei să precizeze)“. Al doilea text e semnat de Ion Pop: „Ideea apropierii de România îi indispune pe cei gata să se supună iarăși ucazurilor rusești. Ei preferă, se vede, deznaționalizarea, prefăcîndu-se că apără specificul moldovenesc și o statalitate de mult amenințată prin desprinderea Transnistriei și perpetuarea acolo a trupelor sovietice ca în Königsberg-ul lui Kant, rebotezat Kaliningrad.“ Trist, dar adevărat.
