O întâmplare și tâlcurile ei
Ne-au informat televiziunile. La Iași, dacă am ținut bine minte, un elev, la un examen important, cel de bacalaureat, a fost notat la materia Istorie cu 3 și ceva. Tânărul, nemulțumit de rezultat, a făcut, firește, contestație și, în urma reexaminării lucrării, a primit o notă mai mare. Până aici, nimic ieșit din comun. S-au văzut atâtea cazuri când se greșește notarea, cu un punct-două. Oricum, și o astfel de eroare de notare e serioasă, căci două puncte pot să reprezinte exact diferența dintre a fi și a nu fi, dintre a promova și a pierde un examen. Insistând: o greșeală umană de apreciere de dimensiunile astea (și anume, două puncte) poate arunca în ratare un adolescent, îi poate schimba nefericit destinul. Dar bizareria cazului semnalat acum în media întrece orice orizont logic al așteptării. Fiindcă, de data aceasta, eroarea este enormă și nu poate fi justificată în niciun fel. După reexaminare, tânărul cu pricina a primit, în loc de nota trei și ceva, nota (țineți-vă bine!)… zece. Dumnezeule mare, diferență ca de la cer la pământ! Cum e posibil așa ceva?, dacă asta se-ntâmplă, atunci…! Ne ferim de generalizări pripite, un caz izolat nu înseamnă o realitate regăsibilă peste tot, știm. Și totuși: dacă o asemenea nebunie/ eroare se petrece și în alte domenii? Bineînțeles, și în învățământ e grav, căci, repetăm, e vorba de viitorul unui om tânăr care poate fi alterat ireparabil de o nedreptate ca aceasta. Dar să ne închipuim că o asemenea eroare colosală, o asemenea situație răsturnată și un asemenea verdict pe dos se petrec într-o sală de judecată, unde se decide libertatea unui om sau soarta unei instituții ori se petrec într-o sală de operații spitalicească, unde viața unui om depinde tocmai de capacitatea celui responsabil, a medicului, de a nu greși nici cu un milimetru când ține în mână bisturiul sau laserul. Povestea despre eroarea umană năucitor de mare, a unui profesor examinator în exemplul strict prezentat, este gravisimă și ne dă frisoane atât prin ea însăși, cât și prin translatarea ei în alt cadru. Iar dacă vedem în jur atâtea domenii în care lucrurile merg aiurea, dezamăgitor, neînchipuit de rău, atunci e la îndemână să presupunem că astfel de erori cât roata carului, absurde își fac simțită prezența în acele locuri, atâta doar că nu știm noi de ele.
Citim în Steaua
Și àpropos de neuitarea benefică, aceea cu care îi onorăm pe înaintași, în revista STEAUA (nr. 8) este aniversat, la 80 de ani, graficianul Octavian Bour, cel care până la pensionare a asigurat ținuta grafică a acestei prestigioase reviste clujene. Scriu despre el cu căldură Negoiță Lăptoiu și Ovidiu Pecican. Din același număr al revistei, ne-a atras atenția editorialul lui Adrian Popescu, care pornește de la răspunsurile unor scriitori la ancheta despre Centenarul Marii Uniri inițiată de România literară: „Nu vreau să le rezum (răspunsurile, n.n.), menționez doar că ideile și spiritul unui patriotism real, evident în cazul de față, sunt departe de un patriotism exclusivist clamat de la o imaginară tribună. Tonul liniștit al expunerilor de argumente face mai mult decât cel inflamat. Astfel mi se pare că trebuie așezate lucrurile în vederea apropiatei sărbători a Reîntregirii, cu un suveran calm al normalității civilizate și al firescului tradiției ideii de unitate națională, manifestată dincoace și dincolo de Carpați.“ În completarea punctului de vedere pe care l-a exprimat în cadrul amintitei anchete, de data aceasta redactorul-șef al revistei Steaua, lansează îndemnul, către romancieri, de a transforma în personaje ale unor viitoare opere epice figurile emblematice ale Unirii, transilvănenii Vasile Goldiș, Vasile Lucaciu, Iuliu Hossu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod ori I.C. Brătianu, unul dintre politicienii de anvergură din Regat. E o provocare interesantă.
O reinventare de sine
Văzând cum arată și mai ales ce publică numărul 8 (august) al revistei LUCEAF|RUL DE DIMINEAȚ|, avem imaginea clară că această publicație literară a cunoscut o extraordinară înnoire de sine, limpezinduse în arhitectura ei și devenind mai exigentă în conținut. Să parcurgem sumarul. Aproape totul este de citat: atât editorialul Maiorescu, din nou (conținând observații prilejuite de studiul Oratori, retori și limbuți aparținând criticului junimist), cât și cronica literară (dedicată poeziei lui Aurel Pantea), ambele semnate de directorul revistei, Dan Cristea; apoi, paginile de istorie literară despre viața și opera lui Petru Dumitriu, datorate lui Alex Ștefănescu; ca și ampla, binevenita cronică a lui Tudorel Urian despre lucrarea lui Nicolae Șt. Noica, Ion I.C. Brătianu inginer constructor și om de stat; interviul cu Constantin Chiriac, realizat de Ion Cocora; recenziile semnate de Ioan Groșan, Dan Stanca, Horia Gârbea, Radu Voinescu, Emil Lungeanu, Monica Grosu și Anastasia Dumitru; capitolul de arte (cu cronici de Iolanda Malamen, Călin Stănculescu, Dana Pocea, Costin Tuchilă) este și el echilibrat, ca și, de altfel, „domeniul universal“, cu contribuții ale Lindei Maria Baros și Tudorei Șandru-Mehedinți; în fine, putem citi proză de Saviana Stănescu și grupaje de versuri de Dumitru Ion Dincă, Leo Butnaru și Ovidiu Genaru (din al cărui grupaj excelent reproducem aici două versuri: „Păstrez amintirea-i suavă, de liliac alb, norocos,/ petală preacurată în beznă“…). Nu știm ce rețetă au folosit redactorii revistei Luceafărul de dimineață, dar și-au reinventat remarcabil revista și merită felicitările noastre colegiale.
Cărți de poezie
Dintre cărțile de poezie recent apărute și primite la redacție ne-au atras atenția câteva titluri. Astfel, Ion Horea, unul dintre importanții poeți români de astăzi, are o dublă prezență editorială: antologia O sută și una de poezii, tipărită la Editura Academiei Române, cu o introducere de Dumitru Micu și placheta de inedite Până-ntro zi, tipărită la Editura Ardealul. Am ales din volumul de inedite un poem de o tulburătoare melancolie: „Ce preț mai are/ unicul, versul?/ Cât pe-o cărare/Clipa și mersul.// Nici nu apare/ și-ndată-i ștersul,/ ca o mirare unicul, versul.// Cât cântărește/ unicul, versul?/ Doamne ferește!/ Cât universul!// Și-o umbră crește,/ iată reversul,/ unde sfârșește/ unicul, versul!“. Poetul Mircea Stâncel, unul dintre membrii pregnanți ai grupării literare de la Alba Iulia, publică, în Colecția revistei Discobolul, un consistent volum de versuri intitulat Cartea speranțelor disperate: „sunt o biserică fisurată/ de sus până jos/ mă mișc din ce în ce mai greu,/ mai rece prin filele unei cărți de rugăciuni“. În fine, am reținut și volumul cu un titlu expresiv, Despre irealul din lucruri (Editura Charmides), al poetului clujean Ștefan Melancu.
