Un oraș de la Dunăre
De curând, pe canalul tv DIGI24, într-o emisiune intitulată Turist, acasă, am văzut, între alte prezentări de locuri pitorești din țară, un filmuleț dedicat orașului dunărean Calafat. Reportajul ni s-a părut exemplar pentru ceea ce înseamnă denaturare a adevărului (sau, direct, minciună, dezinformare) prin omisiune. Adică: filmul prelua câteva informații standard din istoria orășelului, corecte toate (străzile paralele și perpendiculare, un palat construit după planurile unui faimos arhitect francez Paul Gottereau, căruia îi datorăm edificii reprezentative ca Palatul CEC, Palatul Regal Cotroceni, BCU din București sau Palatul Jean Mihail din Craiova), plasate pe cadre cinematografice din oraș, alese astfel încât să te convingă că locul este minunat și merită neapărat vizitat. (În paranteză fie spus: dezinformarea din acest caz s-ar putea să nu fie motivată de rea-intenție, ci de superficialitate și necunoaștere: reporterița era o persoană tânără, fără experiență, care-și bifa cu acea emisiune, presupunem, o sarcină de serviciu oarecare, expediind-o!). Cum stau lucrurile, în realitate, când vorbim despre Calafat la timpul prezent? Orășelul avea, într-adevăr, un farmec excepțional indeniabil și, am fi zis, inerodabil, etern. Dar, în ultimii ani, ceea ce părea a fi un dar pentru totdeauna al Calafatului este pe cale de a fi distrus, de a se pierde. Cum e posibil să se întâmple una ca asta?! În primul rând, este consecința unei sărăciri teribile a zonei: industriile, atâtea câte existau, sunt puse la pământ, orașul abundă de șomeri, tinerii au părăsit urbea fugind cât îi țineau puterile, orașul se ruinează văzând cu ochii. Și, în al doilea rând, de vină pentru decăderea Calafatului este proasta administrație de care localnicii au avut parte: tot ce au întreprins edilii în acești ani este nefericit. În centrul său, Calafatul a avut o adevărată comoară: un bulevard antebelic impresionant, cu trotuare largi, cu două porțiuni carosabile (cu dublu fir pe sens), cu altă alee pietonală pe mijloc, mărginită de castani maiestuoși și de bănci; ei bine, în loc să-l păstreze, autoritățile locale l-au stricat, au tăiat copacii, punând în loc ceva „modern“, o stradă pietonală fără personalitate, anostă, kitschoasă. Apoi, aproape toate casele/ vilele/ micile palate vechi, frumoase cândva, sunt într-o stare deplorabilă: ori au fost reparate cu materiale ieftine și proaste, nepotrivite, în culori țipătoare, ori sunt lăsate de izbeliște și arată ca vai de lume, ponosite, degradându-se implacabil. O grozăvie se petrece și la gară (clădire istorică de valoare arhitectonică deosebită, plină de strălucire altădată, aici s-au turnat scene din filme românești de epocă, iar calea ferată Craiova – Calafat datând din anul 1895). Și aceasta este într-o stare de nedescris, iar când ieși din clădirea gării te-ntâmpină un peisaj terifiant: totul e lăsat în paragină, strada și spațiile virane laterale sunt invadate de buruieni, de mizerie, plus că, beneficiul anilor de regim democratic, dai cu ochii de două-trei palate țigănești nou-nouțe, cu acareturile lor, de o stridență și de o hidoșenie (cum oare au obținut asemenea însăilări autorizație de construcție?!), astfel încât îți vine să o iei la sănătoasa și să urci în primul tren care să te ducă cât mai departe de acest loc respingător.
Efectul de ecou: Lettre Internationale
Propunem pentru rubrica Efectul de ecou de săptămâna aceasta revista LETTRE INTERNATIONALE. Dintr-un număr dens (101-102, ediția română/ primăvaravara 2017), care aduce în atenția cititorilor numeroase teme de real interes, ne-am oprit asupra articolului E greu să fii Europa, semnat de Georges Nivat, cunoscut istoric al ideilor, universitar francez specializat în lumea rusească, traducător al lui Soljenițîn. Formularea care dă titlul eseului este împrumutată de Nivat de la Zoran Music, despre care profesorul francez notează: „Music este unul dintre puținii supraviețuitori ai lumii lagărelor de concentrare, care au putut să deseneze acolo portretele tovarășilor lor de suferință muribunzi sau deja morți. Aceste «cioburi de artă» sunt copleșitoare. Music a fost un discipol îndepărtat al lui Goya.(…) Acest rafinat european (Music, n.n.) născut în acele «Ucraine de tranzit» ale Europei, unde imperiile și conducătorii se succed cu rapiditate, unde limbile și culturile se întrepătrund…“. Subtilul text al lui Georges Nivat reprodus de Lettre Internationale își propune să definească spiritul Europei. Între ideile care l-ar rezuma, Nivat identifică „dorul de Roma“, „nostalgia imperiului“ și, în fond, „nostalgia unității“, căci dorința de unificare a animat dintotdeauna civilizația europeană. O altă idee fecundă lansată de Georges Nivat în acest eseu este înțelegerea Europei ca fiind o concretizare a universalității. Alegem un fragment din această parte a analizei susținute nuanțat de slavistul francez: „Multă vreme, Europa a reprezentat universalitatea. Un exemplu important în acest sens este Descartes, apoi Kant. Acest universalism a născut, de altfel, colonialismul – despre acest lucru scrie Timothy Snyder în ultima sa carte, Black Earth («Pământul negru»). Universalismul a învins în domeniul științei și al artelor aplicate. Dar a suferit prima înfrângere în războiul civil european general – s-a văzut că universaliștii nu au fost în măsură să-și împărtășească țelurile cu toți ceilalți. În cartea sa, istoricul american demonstrează în mod convingător cum diversele «colonialisme» (cel francez, englez, german sau italian) au pătruns în psihicul «universalismelor» concurente, infiltrându-i europeanului o dublă concepție: despre omul european și despre sub-om (colonialismul german în Namibia este în acest sens un exemplu grăitor). De altfel, Wystan Hugh Auden, poetul englez preferat de Brodsky, a scris că munca, așa cum ne demonstrează existența sclavilor în democrația ateniană, ar fi treaba sclavilor, demonstrând o dată pentru totdeauna că oamenii nu sunt egali. Și iată cum, în contextul noilor crize și al apariției «extremismului islamic» și a terorismului, înțelegem și noi acum că, deși am realizat universalitatea în domeniul științei și al tehnicii, în domeniul judecății acest lucru nu ne-a reușit defel. Putem hotărî asupra binelui și răului și să fim complet singuri cu judecata noastră. Europa noastră se poate defini cam așa: democrație, pluralism politic, egalitatea dintre bărbat și femeie, respectarea dreptului minorităților sexuale. Creștinismul a dispărut de pe lista noastră de valori și țeluri.“
Nevoia de dialog
Atât prin notele de la Ochiul magic, cât și prin rubricile Efectul de ecou ori Revista revistelor, România literarăcaută, cu program și cu consecvență, să servească ideea de dialog, să întindă punți către celelalte publicații, dând acel semnal de feedback atât de necesar pentru ceea ce înseamnă o viață literară normală. Ținem să arătăm astfel că nu ne sunt indiferente alte publicații, că le citim atent, chiar și pe cele recente, care ies în cine știe ce colț de țară, căutăm să le încurajăm, remarcând ceea ce este valoros și interesant, amendând ceea ce ni se pare o scădere. Din păcate, eforturile și atitudinea revistei noastre sunt urmate de prea puține alte reviste literare (între cele câteva excepții, trebuie menționată revista ORIZONT, foarte promptă în a evidenția ceea ce se publică/ se întâmplă meritoriu pe la alte case). În genere însă, regretabil, publicațiile noastre culturale ori au o rubrică de revista revistelor făcută de mântuială, doar așa, ca să fie, ori sunt de-a dreptul închise în ele însele, ocupându-se doar de ograda lor strâmtă, fără să aibă câtuși de puțin intenția să deschidă ochii și să privească spre alții, fără să înțeleagă nimic din ceea ce este cu adevărat important în literatura vie de astăzi. Aceste publicații și grupări literare suferă de miopie, poate chiar de orbire și de un pernicios autism literar. Ele se comportă ca și când ar fi singure pe lume și lumea ar fi îngrozitor de scundă și de searbădă.
