Alt fel de invitați
Săptămâna trecută, în două seri la rând, Rareș Bogdan, în emisiunea sa pe care o urmărim cu interes, Jocuri de putere (la Realitatea TV) a avut invitaț i, în afară de comentatorii obișnuiți care dezbat actualitatea politică la zi, doi critici literari, Alex Ștefănescu și Eugen Simion. Ce reconfortante intelectual au fost dialogurile cu cei doi: căci au adus o atât de binevenită schimbare de perspectivă, au adus deschidere și altitudine a ideilor. A fost o surpriză pentru noi Eugen Simion, căci l-am văzut înseninat, fără poziționările acelea polemice sterile, adoptând atitudinea potrivită, aceea de cărturar care privește istoria și întâmplările cu înțelegere, care argumentează convingător și pledează cu pasiune pentru marile valori ale literaturii române: apariția sa a fost exact ce trebuia să fie. Cât despre Alex Ștefănescu, el nu ne-a surprins, dar ne-a plăcut: s-a desfășurat așa cum îl cunoaștem și așa cum ne așteptam, adică inteligent, cu formulări, cu asociații rapide, care se țin minte, cu umor de calitate în atâtea momente, dar grav când se cuvenea, apărându-și cu sinceritate și cu asumare valorile în care crede și exprimând franc, intransigent opțiunile civice și politice. Prezența unor personalităț i culturale la televiziunile noastre ar fi desigur în folosul tuturor acelor oameni dependenți de micul ecran din care și-au făcut locul de unde-și culeg adevărurile după care se ghidează în viața de zi cu zi.

Dar autorii cărților?
În revista DILEMA VECHE (nr. 699) este publicată o anchetă, unde editorii se plâng de greutățile pe care le întâmpină pe piața de carte. Unele probleme sunt reale: de pildă, e o stare de fapt (dureroasă) că la noi educația se află în cădere liberă și românii citesc mai puțin decât alți europeni, deci cumpără mai puțină carte. Dar lamentațiile editorilor sunt doar parțial sincere. Ei vorbesc (căci îi avantajează) numai despre neajunsuri, despre partea goală a paharului, nu și de câștiguri. (De acestea nu ne dăm seama decât indirect, la târgurile de carte de exemplu, unde oamenii de afaceri lasă să li se întrevadă prosperitatea prin standurile lor expoziționale elegante și scumpe și unde se laudă cu vânzările-record). Ipocrizia unora din aceste văicăreli noi am simțit-o pe pielea noastră: editorii (a se vedea nota precedentă) țipau ca din gură de șarpe împotriva USR, care, vai, i-ar sărăci cu procentul acela de 2% din prețul cărții, cât înseamnă timbrul cultural, dar nu spuneau absolut nimic, de parcă n-ar fi fost!, despre reducerea TVA (și așa redusă!) de la 9% la 5%! Se pare că așa se croiește la noi o cale în afaceri: trebuie să te vaieți și să strigi cât mai tare „Mă omoară!“ ca s-o duci bine. Oricum, dacă există o categorie, dintre cele legate de producția de carte, cu adevărat defavorizată, nedreptățită (până la a munci pe gratis, în pierdere!), aceea nu e branșa editorilor (extrem de vocali și cu un lobby puternic și eficient, trebuie să recunoaștem!), nici tagma librarilor (care percep de regulă 50 de procente din întreg!). Nici măcar traducătorii nu sunt atât de năpăstuiți: de bine, de rău, ei mai primesc niște firimituri pentru truda lor. Cei reduși la zero sunt tocmai cei care ar trebui să fie personajele principale. Adică, scriitorii, autorii înșiși ai cărților. În jurul lor ar fi normal să se construiască totul și, în loc de asta, ei nu au parte de nimic pentru strădania lor, pentru scrisul lor, au ajuns să fie mulțumiți dacă le apar cărțile. În favoarea scriitorilor s-ar cuveni, credem noi, să fie declanșată o campanie susținută, pentru a se îndrepta cumva această situație revoltătoare, inacceptabilă.

Două întrebări
În această perioadă a atacurilor venite din diverse părți și la adresa Uniunii Scriitorilor, dar și la adresa unora dintre noi, ne-am întrebat, nu o dată, cu preocupare, dacă nu cumva greșim noi în convingerile noastre, iar acele atacuri sunt îndreptățite și sunt făcute cu bună-credință. Să presupunem și că sunt îndreptățite, și că sunt făcute cu bună-credință. Dar atunci, dacă acei câțiva optzeciști care s-au asociat cu D. M. Cipariu și acei critici tineri care s-au retras „oripilați“ din USR găsesc atâtea lucruri imputabile în activitatea Uniunii Scriitorilor, de ce rămân ei surzi, și orbi, și muți, neavând absolut nimic de reproșat, când vine vorba despre o altă entitate publică, Secția de Filologie și Literatură a Academiei, unde, cu toată decența discutând, se găsesc atâtea de reformat (a se vedea și calitatea premiilor acordate de aceasta, ani la rând, a se vedea și primirile, mai ales de membri de onoare, din Serbia, Ucraina și Moldova, dar și altele…)? Și apoi: lăsându-ne deoparte pe noi ceilalți, care vom fi fiind contestabili, cum de îi găsesc ei toate vinile și toate defectele literare și îi aruncă în față toate jignirile unui scriitor ca Nicolae Manolescu, directorul nostru, cu o prezență în literatura română și cu o operă ambele impunătoare, greu de egalat (o recunosc și cei care nu-i sunt prieteni) și, în schimb, cum de nu-i deranjează, nu-i tulbură niciun pic „statura“ literară a vicepreședintelui lor, lângă care mărșăluiesc senini, D. M. Cipariu? Sunt întrebări care își conțin răspunsurile limpezi ca lumina zilei și care, de aceea, reprezintă, vorba unui prieten de-al nostru, o veritabilă „hârtie de turnesol“: cele două întrebări și răspunsurile lor arată de netăgăduit că nu bunacredință, ci cu totul altceva îi mână în luptă pe acești oameni. E dezamăgitor.