O lectură critică devastatoare
Dintr-un număr (nr. 6, iunie) în întregime consistent al revistei ORIZONT, ne-am oprit asupra unei cronici intitulate Nicolae Breban sub zodia uluirii de sine, pe care o semnează Vasile Popovici, la recenta carte de memorii a lui Nicolae Breban, Viața mea (Editura Polirom). Textul reprezintă o lectură critică pe cât de atentă pe atât de devastatoare pentru autorul (și personajul) volumului pus în discuție. Alegem câteva fragmente semnificative din această radiografie literară făcută fără false menajamente: „Nicolae Breban e o sursă de încântare pentru Nicolae Breban. Se admiră cu nesaț, își aruncă peste timp priviri galeșe, se adoră din unghiuri imperiale, se apreciază suprem în comparație cu contemporanii, niște aborigeni, nu se încurcă niciodată în considerente morale. E un supraom, întruchiparea visurilor lui Nietzsche, un zeu pe pământ.(…) Cartea despre viața lui Nicolae Breban nu este chiar despre viața lui Nicolae Breban, ci despre gândurile sale de moment, vreau să spun despre ce-i trece lui Nicolae Breban prin minte în momentul când se apucă să scrie. Niciodată nu poți ști dinainte încotro o va lua fraza pe care a început-o. O secreție anume, o vocabulă ivită cine știe cum în verbiajul incontinent ce se revarsă peste pagină, o licărire de sens iscată din delirul lingvistic pot împinge muntele de vorbe să se prăvale într-un sens sau în altul.(…) Cu cât rezultă mai multă maculatură, cu atât mai bine. Cantitatea brebaniană îi smulge lui Breban strigăte barbare de autosatisfacție. Cantitatea e, pentru el, semnul că se află pe drumul cel bun. Ceea ce el crede că e drumul cel bun e chiar Drumul la zid, momentul fatal din biografia sa de scriitor, când a început completa deraiere, flecăreala continuă, un haos ce l-a copleșit cu totul și din care s-au ivit și aceste sute de pagini de moloz lingvistic adunate complet întâmplător sub numele iluzoriu de Viața mea. Romane? Memorii? Eseuri? Ce sunt aceste mii și mii de pagini scrise de Nicolae Breban începând cu Drumul la zid și până azi? – Nimic altceva decât expresia unei patologii literare în care deruta biografică și deruta literară și-au accelerat reciproc prăbușirea, sfârșind cu acest dezolant spectacol pe care-l oferă Nicolae Breban în indiferența generală. Nimic mai dezolant, mai înspăimântător decât această indiferență, această tăcere ce s-a lăsat peste opera și numele lui Nicolae Breban. De decenii el evoluează pe o scenă suprailuminată, în fața unei săli goale, în care singurul public rămas la aplauze e el însuși.” În fața acestei execuții literare, orice comentariu al nostru e de prisos.

Jaful
în timpul regimului comunist În revista 22 (nr. 26), Mădălin Hodor ne povestește, fără patimă, cu exactitate documentară, cum au jefuit comuniștii Palatul Mogoșoaia. Dar, înainte de marele jaf, aflăm, a mai existat un furt (de trecut la capitolul pradă de război), al trupelor germane, în timpul ocupației din Primul Război Mondial. În perioada interbelică, grație Marthei Bibescu, care a investit aici o mare parte din averea personală, palatul și-a recâștigat gloria și supranumele de „perlă a Bucureștilor”, căci aici se întâlneau „mințile luminate ale epocii” și aici „s-a făcut istorie”. A venit însă comunismul care a desăvârșit distrugerea: Palatul Mogoșoaia fiind preluat de „popor”, preluat, ca totdeauna, nu direct, ci prin „reprezentanții” săi. Aceștia, dispunând de putere discreționar, aveau și mână liberă la furat. Și s-a furat în mai multe etape, fără sațiu, astfel încât, în gaura neagră a nomenclaturii de partid, au dispărut bunuri de patrimoniu, tablouri, obiecte de artă, bijuterii. Istoria regimului comunist de la noi este și istoria unei țări deturnate de la cursul firesc al devenirii sale prin luarea sa ilegitimă în posesie de către o parte a locuitorilor ei, și anume de către cei de cea mai joasă speță, care nu s-au dat în lături de la nimic (oricât de imorală ar fi fost acțiunea lor!) – inclusiv, iată, furtul/jaful, organizat și continuu.

Șaptezeciștii
O temă care, în ultimele două decenii ale secolului trecut, apă- rea des în dezbaterile găzduite de revistele noastre culturale era aceea a generațiilor/ promoțiilor succesive din literatura noastră, cu accent pe diferențele și apropierile dintre șaizeciști, șaptezeciști și optzeciști. Iată că subiectul revine în actualitate, în revista STEAUA (nr. 6), printr-un grupaj realizat de Adrian Popescu și Irina Petraș, care propun o anchetă ce conține patru întrebări prin care se încearcă o definire a acestei promoții literare, dar și un bilanț, dar și o situare (valorică și de orientare culturală) a acestor scriitori ca individualități, în cadrul literaturii române. Autorii chestionarului argumentează necesitatea acestei discuții printr-o observație de detaliu, care, probabil, a scăpat celor mai grăbiți: „Fiindcă anul acesta mulți dintre șaptezeciști împlinesc 70 de ani (Ștefan Agopian, Mariana Bojan, Ioana Diaconescu, Dinu Flămând, Ioana Ieronim, Mariana Istrate, Horia Lazăr, Ion Mircea, Doina Modola, Irina Petraș, Adrian Popescu, Vasile Sălăjan, Alexandru Sfârlea, Cornel Udrea, Alex Ștefănescu, Traian Vedinaș etc.), revista Steaua a lansat o anchetă lărgită adresată membrilor generației 70…” Putem citi punctele de vedere exprimate de Horia Bădescu, Mariana Bojan, Ioana Diaconescu, Irina Petraș, Petru Poantă, Nicolae Prelipceanu, Alexandru Sfârlea, Cornel Udrea, Doina Uricaru și Ion Mircea. În editorialul numărului, ca introducere la această dezbatere, redactorul-șef al revistei, șaptezecistul Adrian Popescu, pledează, cu convingere, pentru colegii săi de promoție: „Azi, la cincizeci de ani de la debutul lor, prin prozatorii, poeții, criticii, traducătorii promoției lor, șaptezeciștii sunt recunoscuți ca marcând literar un deceniu al deschiderilor ideologice. Alături de alte grupări din istoria culturii române, acțiunea lor s-a fondat pe idealuri estetice și morale.”