Un maratonist al literaturii
Un maratonist al textului literar de valoare se arată a fi poetul Liviu Ioan Stoiciu. Aflat într-o evidentă creștere și limpezire de sine, scriitorul optzecist ne surprinde reușind să fie prezent pe diverse paliere literare, cu volume noi de poeme, cu piese de teatru, cu proză, cu pagini de jurnal, de eseu și cu articole de atitudine. În toate, dovedește o creativitate foarte vie și o apreciabilă capacitate de a se reinventa. Cea mai recentă carte a sa, pe care am primit-o la redacție, este un roman intitulat Transfer, apărut la Editura Polirom, în colecția Fiction ltd. Reproducem prezentarea pe care editura o face acestei proze, pe coperta a patra a volumului: „În 1977, anul marelui cutremur, Olimpiu este un tânăr pedagog la un internat de liceu de provincie, fără vreo perspectivă de avansare profesionalăși având relații uneori de-a dreptul periculoase cu elevii pe care îi supraveghează. Are o soție, Dida, și un fiu, Mihai, iar apartamentul lor este mereu călcat de socri, de părinți, de frați și de surori. Dintre aceștia se remarcă Radu, fratele Didei, diagnosticat cu o boală psihică, dar care, după cum descoperă Oli, are de fapt abilitatea de a transfera în conștiința sa spiritul unui plutonier al armatei române din 1917 și notează cu acribie povestea acestuia într-un jurnal. Cititorul devine astfel martorul vieții cotidiene sub regimul comunist, marcată de sordid și de frica de autorități, precum și al momentelor tensionate prin care treceau soldații români spre finalul Primului Război Mondial. Două lumi îndepărtate și la fel de cenușii se întâlnesc în Transfer, o frescă a unor epoci de mult apuse.” Să cade să-l privim cu atenție și cu încredere pe Liviu Ioan Stoiciu, un scriitor care dovedește o mare dăruire pentru literaturăși, deopotrivă, resurse de talent pe măsură.

„Nu mai avem nevoie de prestigiul unor critici?“
Ne-a atras aten- ția editorialul Revistele, revistele , semnat de Adrian Popescu în STEAUA nr. 5. Poetul vorbește nuanțat despre felul cum definim o revistă literarăși despre rolul important pe care trebuie să-l joace o asemenea publicație. Am reținut câteva dintre accentele pe care le pune Adrian Popescu. De pildă, iată cum vede el rostul revistelor literare: „Revistele literare sunt indicatoarele cele mai fidele ale creativității autorilor dintr-un anumit spațiu cultural, la un moment dat. Prin intermediul revistelor putem afla cum evoluează un stil sau o tendință stilistică generală.” Sau, raportul dintre o revistă care apare în provincie și o revistă provincială în spirit: „Revistele cu specific literar local nu sunt obligatoriu provinciale, în accepția sugerată mai sus. Ele pot să apară în provincie, dar să coaguleze forțele culturale locale și să manifeste obligatoriu spirit critic, o grilă axiologică fermă. Dacă au colaboratori constanți de prima mână, manifestând o clară seriozitate profesională, ele depășesc antinomia centru-margine.” Ori, raportul între localism și universalitate: „Duhul locului nu exclude universalismul, Blaga, născut în Lancrăm, e cel mai bun exemplu din secolul trecut de înscriere în circuitul valorilor europene, central-europene, pornind de la acest spiritus loci, de la local, azi numit mai exact, regional. Regiunea dialoghează, provincia izolează.” Ori, distincția dintre revistele clasice, pe suport de hârtie, și publicațiile online: „Cine are autoritatea de a consacra un text, o carte? Revistele, tratatele, istoriile literare, nu cenaclul online. Rețelele de socializare sunt ceea ce le spune numele, nu instanțe critice. Nu mai avem nevoie de prestigiul unor critici? Cum să nu avem, altfel apare un relativism absurd aplatizând actul cultural. Strugurii acri ai fabulei ascund, adeseori, insatisfacții bine drapate în dezinvoltura unor insolențe.” Are dreptate directorul revistei Steaua în observațiile lui critice.