Bucureștiul, ieri și azi
Aflăm că Bucureștiul a fost primul oraș din lume iluminat stradal cu petrol lampant. Recent s-au împlinit 160 de ani de atunci. Găsim, iată, în trecutul orașului nostru și priorități care ne onorează. Iar astăzi, cum stăm? Cheltuim pe florile destinate spațiilor publice mai mult decât Parisul (ceea ce, să ne înțelegem, nu înseamnă că Bucureștiul arată ca o grădină!), inițiem, cu mare tam-tam, concurs pentru un logo al Capitalei, care se dovedește un fiasco și, tot așa, facem o întrecere pentru cel mai frumos balcon când, de fapt, problema e alta, clădirile istorice, blocurile din centru, nu cele de la periferie, arată ca vai de mama lor, stau să cadă pe noi, de parcă tocmai am fi ieșit dintr-un război dezastruos. În fine, după principiul chelului tichie de mărgăritar îi lipsea, edililor le-a trăsnit prin cap ideea să conceapă câte o poartă anume la diferitele intrări în oraș. Vai, nu de porți, de brizbrizuri, de zorzoane are nevoie această aglomerare urbană, ci de lucrări serioase: șosele, parcări, centuri ocolitoare, pasaje subterane și supraterane, linii de metrou, care să ne scape de traficul sufocant și să facă locuibil acest spațiu urban. Și, à propos de intrările în București: Primarul General al Capitalei, sau Primarul Sectorului V, sau măcar vreun consilier de-al lor a intrat vreodată în București, cu mașina, venind dinspre Giurgiu? Și, dacă a intrat, a fost orb, n-a văzut ce e acolo? O mizerie greu de închipuit: de-o parte și de alta a șoselei câte o casă hidoasăși enormă, cu acoperiș gen pagodă, cu turnulețe peste turnulețe de tablă zincată, iar în jur maghernițe, trotuare sparte, praf mai rău decât pe câmp, bălării crescute sălbatic, femei în fuste colorate așezate agresiv pe bordurile de pe marginea drumului, toate dându-ți sentimentul șocant și înfiorător că ai nimerit într-o sublume de unde e bine să fugi cât mai repede. Dacă oamenii ajunși în funcții publice țin la București cu adevărat și nu doar verbal, declarativ, atunci asemenea realități urbane respingătoare n-ar trebui să existe.

Un interviu neconvențional
Substanțial și foarte elegant este numărul 5-6 (maiiunie, 2107) al revistei SCRIPTOR, care, sub conducerea poetului Lucian Vasiliu, apare la Iași, ca proiect al Editurii Junimea. Am ales, dintre textele publicate aici, un scurt fragment dintr-un interviu neconvențional pe care Emil Brumaru i-l acordă lui Vasile Arhire: „Tamara cum a apărut? Eu dădusem un interviu în revista Tribuna, care apărea la Cluj. Ea l-a citit, i-a plăcut, a văzut că Dolhasca e foarte aproape de unde stă dânsa, aproape… aproximativ, aproape și a început să mă bombardeze, ba îmi dădea și telefoane. Întâi am evitat-o, i-am spus că sunt căsătorit, i-am spus clar. I-am trimis cărțile mele, două, care îmi apăruseră în 70, au apărut două deodată, că una a întârziat trei ani. Și a insistat, a insistat să ne întâlnim. Și s-a întâmplat abia după un an, după un șir nesfârșit de scrisori. Cam câte? Scrisorile mele erau vreo 700. Le mai aveți? Da, le am, le am. Au fost confiscate de la ea… De cine? Cum de cine? De cine puteau fi confiscate scrisorile?... A intrat la facultate la Iași și abia după ce a terminat facultatea… un tip de la facultate, nu știu cum, i le-a dat de la Securitate. Deci pur și simplu eram descoperit cumva, adică ăia știau tot ce-am scris, erau scrisori intime. Și când i le-a dat, le-am luat eu, iar când ea a plecat din România în America, nu și-a mai amintit de scrisorile alea, plus că trebuia să aibă un bagaj foarte restrâns… și au rămas la mine… Mă gândeam să le public la un moment dat, dar sunt monotone. Acum am văzut. Scriam câte patru-cinci scrisori pe zi și le trimiteam la post restant. Cred că sunt vreo câteva poezii pe acolo, care încă nu sunt publicate, dar trebuie să le caut.” Aventuroasă, aventuroasă este, în banalitatea ei, viața poeților. Din același număr al revistei, am remarcat și reproducerile color după lucrările cu ființe înaripate ale pictorului Liviu Șoptelea.