„Pentru mine o călătorie e chiar mai importantă decât cititul unei cărți“
Dacă declarația din titlul notei noastre ar fi aparținut unui explorator de ținuturi exotice sau, pur și simplu, unui iubitor de călătorii, am fi luat-o sub beneficiu de inventar. Dar ea aparține unui încă tânăr critic literar, care a scris anii trecuți cronică literară în revista noastră, iar, acum, în DILEMA VECHE. Declarație ciudată! E ca și cum un chirurg ar spune că e mai important pentru el să schieze decât să opereze. Sau un profesor care ar recunoaște că nu predatul la clasă este esențial pentru el, ci maratonul. Pot exista, desigur, astfel de preferințe sau, în definitiv, de frustrări. Ceea ce ele ne arată este că există oameni care și-au greșit meseria și regretă, cu sinceritate, faptul. Interesant este argumentul la care recurge frustratul nostru fost colaborator: spre deosebire de cititul cărților, mărturisește el, călătoria e o „formă de cunoaștere nemijlocită”. Cu alte cuvinte, cititul ar fi o formă de cunoaștere... mijlocită. Să-l întrebăm de ce? N-are rost. La urma urmelor, omul și-a declarat cât se poate de onest inaptitudinea pentru cititul cărților și pentru critica literară. Dacă e să-i reproșăm ceva, e că nu ne-a spus-o când i-am oferit cronica R.l. Acum e târziu să regretăm că i-am oferit-o. Sunt, iată, și greșeli care nu pot fi îndreptate. Rămâne, eventual, sarcina Dilemei vechi să nu-l mai chinuiască săptămânal cu cititul unei cărți și să-i ofere o rubrică potrivită cu adevărata lui vocație. În ce ne privește, noi îi dorim călătorie sprâncenată. (Dacă vă roade curiozitatea, îi puteți afla numele citindu-i (sic!) interviul din Adevărul Weekend de săptămâna trecută.)

Plagiat sau acord după înțeles ?
Una din două: sau Carmen Mușat nu-și citește revista pe care o dirijează și scrie încă o dată, mot-à-mot, ce scrisese cu un număr înainte un prețios colaborator, și anume că în R.l. sunt comentați doar scriitori „de casă” și omiși alții, precum Cristian Teodorescu, Vighi sau (pentru neadevărul unor astfel de remarci, a se vedea „Bilanțul” din nr. 52/2016 al revistei noastre: peste 500 de cronici și recenzii la noi apariții editoriale `n decursul unui singur an); sau acordul dintre părerile celor care compun echipa revistei este unul după înțeles, adică, greșit gramatical, dar eficient în manipularea cititorilor? Ar fi lesne să-i întoarcem doamnei Mușat reproșul, întrebând-o de ce revista pe care o conduce nu pomenește niciodată numele nici unui scriitor (unii, mari, Carmen!) pe care R.l. i-a recenzat și premiat. Să fie numai fiindcă nu sunt pe placul recenzenților (demisionari!) ai publicației d-sale? Să fie fiindcă revista îi consideră fără valoare? Preferăm ipoteza că nu lipsa priceperii într-ale literaturii e de vină, ci partizanatul. Dar, măcar, să și-l asume cinstit, nu să ni-l pună nouă în cârcă.

Pilda viticultorilor
Ne amintim cu toții, de bună seamă, Pilda viticultorilor, din Evanghelia după Marcu, 12, dar și din alte Evanghelii. Un om a plantat o vie, a împrejmuit-o cu un gard, a îngrijit-o, a construit un teasc, un turn și, plecând din țară, a dat-o unor viticultori în arendă. Aceștia însă n-au respectat învoiala și s-au făcut stăpâni pe ce nu era al lor: au refuzat să-i dea roada cuvenită adevăratului stăpân al viei, i-au batjocorit, i-au bătut pe trimișii lui care cereau plata, iar pe fiul proprietarului viei l-au omorât, sperând că astfel își însușesc ei moștenirea, via. Bineînțeles că stăpânul viei, când se întoarce, nu are altceva de făcut decât să-i pedepsească, să le ia darul necuvenit, via, și să-l dea altora. Într-un fel, ce s-a întâmplat în literatura română după 1990 se potrivește cu pilda aceasta: generațiile consacrate de scriitori și, mai ales, de critici, s-au retras din prim planul scenei literare cedând locul unor tineri autori și critici: nu pentru merite demonstrate, ci pe credit, pe promisiune, pe încredere. Aceștia însă, când s-au văzut în vie, au avut impresia că ei sunt proprietarii și, plini de ei, i-au insultat pe atâția, au încălcat regulile vechi, regula continuității firești, a respectului pentru literatura generațiilor dinainte, iar în locul meritelor literare au pus criteriul apartenenței la grup, au făcut tabula rasa cu atâtea scrieri de valoare și au instituit modelul lumii care începe cu ei înșiși. De aceea, stăpânul, de fapt, stăpânii viei, care deciseseră să se retragă, văzând ce gafe, ce anomalii și ce nesocotințe se petrec, n-au avut decât să se întoarcă și să ia via din mâna celor care au dezamăgit, căutând pe alții care merită să le fie încredințată.

Integrare firească
REVISTA LITERARĂ (care apare la Chișinău, editată de Uniunea Scriitorilor din Moldova și de Filiala locală a Uniunii Scriitorilor din România) ne convinge cu fiecare număr pe care-l citim că este un proiect editorial reușit. Numărul 2/ 2017 se impune atât prin aspectul grafic, prin pregnanța vizuală, prin geometria expresiv simplificată a punerii în pagină, cât și, mai ales (ceea ce este cel mai important), prin calitatea textelor. La acest capitol, este de făcut o subliniere: colegii de la Chișinău au avut buna idee să pună laolaltă semnăturile autorilor basarabeni cu cele ale unor scriitori din țară. Astfel, integrarea, unificarea se produc de la sine, normal, fără efort. Între colaborările numărului prezentat aici am reținut cronicile literare de Mircea V. Ciobanu și Dumitru Crudu, însemnările critice ale Mariei Șleahtițchi și pe cele ale lui Grigore Chiper, jurnalul de Italia al lui Leo Butnaru, pe de o parte, și, pe de alta, rubricile fixe deținute în revistă de Ana Blandiana, Ion Pop și Răzvan Voncu. Din textul colegului nostru, intitulat Opiul scriiturii. Scurte considerații despre etosul literatorului român, am ales un scurt paragraf: „Chiar mă întreb cum ar arăta o istorie a literaturii române scrisă din perspectiva minorilor ei. Din cea a lui Simeon dascălul, în locul lui Ureche, a lui Ioniță Canta și Nicolae Muste, în locul lui Neculce, a lui Pelimon și Gr. H. Grandea, în locul lui Filimon, a lui Samson Bodnărescu, în locul lui Eminescu, a lui Caion, în locul lui Caragiale, a lui D. Ciurezu, în locul Blaga, a lui V. Em. Galan, în locul lui Preda, a lui Victor Sterom, în locul lui Nichita Stănescu (și mă opresc aici). Sună suprarealist, dar continui să cred că o asemenea istorie profilactică ar trebui scrisă.”