Karl Marx, reabilitat sau contestat?
Pe fondul crizei actuale, când mulţi încep să se îndoiască de valorile capitalismului, un interviu recent al fostului prim-ministru francez şi lider al partidului socialist, Michel Rocard, readuce în discuţie o teză a lui Karl Marx referitoare la evoluţia economiei. Rocard atrage atenţia că Marx n-a fost contra economiei de piaţă. în opera lui postumă, Bazele criticii economiei politice, tradusă târziu, abia după jumătatea secolului XX, în ţările europene (în Franţa, în 1968), Marx insista pe ideea că financiarul va trece înaintea economicului. Scrie Rocard: "Marx anunţă o criză mai gravă decât toate, constând în dezechilibrul economiei reale provocat de o atotputernică, dar haotică, finanţă mondială. Ei bine, o constatăm pe pielea noastră." Dacă ideea marxistă a pauperizării şi polarizării societăţii capitaliste nu s-a dovedit o prognoză corectă, aceea a riscurilor capitalismului financiar, urmaş al capitalismului industrial, pare confirmată, în opinia lui Rocard, de bancruta actuală a băncilor şi de recesiunea care urmează. Pe de altă parte, liberalul Alain Madelin, tot într-un interviu recent, pune în cauză proasta reglementare financiară din S.U.A., şi nu capitalismul financiar ca atare. Proastă reglementare, care ar fi condus, printr-o politică în fond socialistă şi populistă de creditare ipotecară a populaţiei aflate sub media veniturilor (aşa-numitele subprime), la o îndatorare exorbitantă a beneficiarilor de ieri şi la imposibilitatea de a ieşi din impas altfel decât prin pierderea locuinţelor.
Curiozităţi "ştiinţific" dovedite
Mari sunt puterile ştiinţei! între alte dovezi întemeiate experimental (şi statistic!) este, de pildă, aceea care arată că bărbaţii presimt infidelitatea partenerelor mai lesne decât femeile pe a partenerilor. Un foarte serios grup de studii de la Universitatea Richmond din Virginia a examinat problema pe două sute de voluntari. A rezultat că 94% din bărbaţi îşi dau mai devreme sau mai târziu seama că sunt înşelaţi, în vreme ce doar 80% dintre femei au această capacitate. Nu ni se dă procentul celor care nu-şi dau seama niciodată. Cireaşa de pe tort este că bărbaţii sunt mai sinceri decât femeile. Conform aceluiaşi studiu 29% dintre bărbaţi recunosc a fi avut legături extraconjugale (sau, mă rog, cu alte femei decât titulara postului), în timp ce doar 18% dintre femei sunt dispuse la o astfel de mărturisire. Nu cunoaştem compoziţia sexuală a grupului de studioşi de la Richmond şi nici opinia feministelor.
Tot ştiinţific a fost explicată frecvenţa cazurilor de autism, boala pe care o joacă atât de extraordinar Dustin Hoffman în filmul Rain Man. Cercetători de la Cornell University din New York au făcut o analiză pe copii născuţi între 1987 şi 1999 în statele americane California, Oregon şi Washington. Au constatat că autismul e cauzat (ori măcar sporit) de vremea ploioasă! Cum citiţi. Explicaţia (foarte ştiinţifică!) ar fi că, îndeosebi la copii sub trei ani, autismul se instalează din pricină că n-au activităţi în afara casei şi privesc prea mult timp la televizor. Cronicarul nu vrea să fie cinic, dar se simte tentat să spună că e bună şi seceta la ceva. Şi să amintească de faptul că astfel de cauze climaterice ale maladiilor stăteau la baza unei (pseudo)ştiinţe în secolul XVIII.
Trădare, trădare?
Adică traducere, ale cărei hibe - ştiute, dar rar recunoscute în scris - le dă de gol Radu Pavel Gheo în numărul 450 al OBSERVATORULUI CULTURAL. Referirile dintr-un articol pe care unii l-ar putea crede pro domo (pentru o anume editură, adică) sînt la engleză, la care toţi, pînă una-alta, ne pricepem. Mărturia redactorului de literatură universală introduce nuanţele necesare. A termina o facultate de profil nu e totuna cu a şti să traduci şi, vai, nu e nici măcar totuna cu a şti limba înscrisă pe diplomă. Sigur, traducerea a ajuns, în zilele noastre, şi o meserie de necesitate, faute de mieux, şi destui absolvenţi de filologie ştiu ce vrem să spunem cu asta. Sigur, drepturile traducătorilor, truditori anonimi neplătiţi îndeajuns nici în bani, nici în glorie, sînt de apărat într-o altă discuţie. Însă asta nu scuză amestecul - par ignorance - în frazele autorului, chiar dacă ipoteza lui Radu Pavel Gheo cum că frazele alambicate ale traducerii, în locul şirurilor clare ale originalului, pot influenţa vreun tînăr prozator, care trăieşte, aşa, cu un model fals, e cam hazardată. Nici furculisioanele, omisiunile, depărtarea nepermisă, prin reformulare, de contururile unei idei. Nici lipsa de cuprindere a întregului, de care se indignează, în primul rînd, Radu Pavel Gheo scriind despre "elefantul tradus". Asemeni celor trei orbi care capătă fiecare altă părere despre uriaşul pe care-l pipăie, tot aşa, o literatură încercînd să crească prin traduceri va căpăta doar bucăţi, cine ştie cum strecurate, din cărţile mari la care ar trebui să aibă acces. Din care şi-a făcut şi îşi va face un bagaj, iată, înşelător. Mai uşor decît i-ar trebui. Nici măcar trecutul, chiar lăsînd la o parte omisiunile nesemnalate de croşete, nu era întrutotul de aur, ca ştiinţă a traducerii. Viitorul, ce să mai vorbim.
Ca fapt divers, într-o redacţie în care se fac (şi) traduceri, am auzit o "parolă": "vorba aia cu tavanul". Tavanul, într-un text despre preţuri şi nivel de trai, era, de bună seamă, plafonul...
"A fi cunoscut "la Paris""
Despre pretenţia - legitimă - de a fi traduşi în limbi de circulaţie internaţională, scrie Ion Pop în TRIBUNA din 1-15 octombrie 2008. Între bovarismele primei modernităţi, şi "prezenţe româneşti peste hotare", falsul comunist poleit în deschidere. În zilele noastre, astfel de prezenţe, stă scris în articol, sînt sporadice, dezorganizate, cu prilejul cîte unui tîrg de carte, ori răspunzînd campaniilor de promovare ale unor edituri. Fireşte, se ajunge şi la capra, mereu gata de moarte, a vecinului literar. Şi la iniţiativele mai sistematice, de pildă programul de traduceri al ICR-ului. Care au pus, nu încape vorbă, probleme de selecţie, contestată şi răs-contestată, dar reuşind să meargă mai departe. Termeni destul de rebarbativi pentru cei preocupaţi de literatură, precum prospectarea pieţei, cercetări de teren, lansări în grup, pentru o mai bună vizibilitate (horresco referens, ar spune cei care au prins vremea debuturilor colective), sînt înşiraţi de Ion Pop în galeria cu soluţii. Fireşte, lucrurile mai au pînă să se aşeze. Şi toată nobila vorbire despre sprijin şi şanse, despre afirmare şi iniţiativă rămîne suspendată într-un atît de antipatic, de-o vreme, va urma. Să aşteptăm, aşadar.
Biblioteca vie
Un fragment din jurnalul lui Matei Călinescu poate fi citit în BUCUREŞTIUL CULTURAL, din 19 noiembrie, cuprinzând notaţii de dată relativ recentă, adică de la începutul anului încă în curs. Autorul, care din 1973 trăieşte în America, are nostalgia cărţilor din biblioteca lăsată de nevoie la Bucureşti, a celor "vreo două mii de volume adunate cu grijă". Unele le procurase de la "anticarul clandestin Sterescu", "figură remarcabilă, ataşantă", fost deţinut politic, altele, în anii mini-liberalizării, le cumpărase "oarecum pe sub mână" de la doamna Lupescu, directoarea de atunci a Librăriei "Mihail Sadoveanu". Despre cărţile din biblioteca sa bucureşteană Matei Călinescu vorbeşte ca despre oameni,vechi prieteni şi confraţi de generaţie: "Oricum, cărţile acelea aveau vârsta mea: erau serioase, mature, citite şi recitite, uneori cu semne sau mici inscripţii pe margine; le preţuiam nu pentru că eram proprietarul lor, ci pentru că îmi erau la îndemână şi mă puteam întoarce la ele. Când un amic îmi cerea vreuna cu împrumut, i-o dădeam şi adeseori uitam. În fond, îmi ziceam, nu fără să regret rătăcirea câte unei cărţi, pe care o căutam cu enervare crescândă, apoi cu renunţare, în fond am o bibliotecă vie, iar pierderile sunt fapte de viaţă, ca şi neaşteptatele regăsiri".
Cronicarul este nerăbdător să citească jurnalul lui Matei Călinescu apărut în volum, un viitor eveniment editorial, după cum se poate anticipa fără niciun risc de dezminţire.
