De la puterea personalizată la instituţiile regimului trecut

Este un fapt păgubos că, deşi nu sunt deloc numeroase, revistele academice româneşti nu se bucură decât de atenţia specialiştilor. Mai ales că anvergura şi actualitatea ideilor pe care le pun în circulaţie ar înviora aerul uneori stătut al dezbaterilor din revistele culturale de interes mai general. Este cazul buletinului STUDIA POLITICA. ROMANIAN POLITICAL SCIENCE REVIEW, editat de Institutul de Cercetări Politice din cadrul Departamentului de Ştiinţe Politice al Universităţii din Bucureşti, care, în volumul curent, X, numărul 4/2010, cuprinde o serie de analize şi recenzii realmente interesante şi bine racordate la realităţile politice şi editoriale curente. Volumul se deschide cu lecţiunea prof. Mauro Calise, de la Universitatea Federico II din Napoli, susţinută spre sfârşitul anului trecut, cu ocazia primirii titlului de doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti. Alocuţiunea tratează tema personalizării puterii politice. Modelul politic de largă circulaţie în Europa (vestică a) secolului XX, al unei sfere colective întruchipând o autoritate impersonală, administrată de maşinăria birocratică, la care s-a ajuns după secole de transformări ale modelului medieval, al puterii personificate de un singur individ, nu mai descrie situaţia existentă astăzi în numeroase democraţii occidentale, afirmă cercetătorul. Personalizarea are azi un cuvânt greu de spus şi în arena electorală, şi în sfera executivă, afectând rolul şi funcţionarea partidelor politice. Nu mai e nevoie să precizăm că un rol esenţial în această schimbare l-au avut mass-media, care au promovat nemijlocit populismul – iar exemplul lui Berlusconi, amintit de autor, e departe de a fi singurul. Neajunsul acestei întoarceri la paradigma liderului medieval este că ea se dovedeşte deja falimentară, spune politologul italian.
Foarte interesantă e şi „lectura teologico-politică” pe care Daniel Barbu o face, în acelaşi volum, comunismului românesc, atât cât e ea posibilă în lipsa, încă, a unor „istorii sistematice şi critice” şi „a unor şantiere de cercetare care să nu fie convocate şi aprobate de către statul român”. O pistă de cercetare cel puţin la fel de fructuoasă ca aceea a dictaturii comuniste, practicată deja, cu varii rezultate, ar putea fi, sugerează autorul, studierea regimului comunist, cu instituţiile sale, pornind chiar de la „poarta întreprinderii socialiste”, dincolo de care, spune Daniel Barbu, la noi cercetarea trecutului n-a păşit încă.

Premii literare

În numărul 4/ 2011 al revistei ORIZONT, regăsim o anchetă cu titlul „Premiile şi topurile literare: prea multe, prea puţine?” Printre răspunsuri variate, ba că premiile nu contează, că totul e relativ, iar subiectul e scăldat în subiectivism, ba că sunt bune premiile şi c-ar fi şi mai bine dac-ar fi ceva mai consistente financiar şi mai cu greutate, am savurat răspunsul inteligent şi plin de umor al lui Răzvan Petrescu, din care Cronicarul selectează un pasaj: „N-am înţeles (…) pentru cine ar fi relevante sau nu premiile şi topurile, aşa că voi încerca să delimitez cîteva categorii: 1. Cititorii. Cred că pentru ei nu au semnificaţie, exceptînd Premiul Nobel. Această specie pe cale de dispariţie (pentru că acum aproape toată lumea scrie pe bloguri sau pe ce scrie) crede însă în celebritatea pură a scriitorului, care ajunge într-o astfel de stare mai ales dacă apare la televizor. Aşadar, dacă te iveşti în plasmă, poţi să nu iei niciodată nici un premiu şi tot vei fi cumpărat în delir. Exemplu: Mihaela Rădulescu. 2. Scriitorii. Pentru noi orice premiu, cît de mic, este de o importanţă covîrşitoare. Ni-l punem pe pereţi, ni-l fotografiem, ni-l xerografiem, ni-l trecem în CV, ni l-am atîrna şi de gît dacă o asemenea apariţie pe stradă nu ar fi taxată imediat drept semn de recunoaştere între poponari. 3. Soţiile scriitorilor. Oricît ar părea de imposibil, premiile reprezintă pentru ele aproape tot ce şi-au dorit în viaţă. Viaţa acestor făpturi e grea, scurtă, ingrată. Mai întîi trebuie să recunoască pe deplin geniul consortului, pentru că dacă nu-l recunosc înseamnă că şi-au ratat existenţa. Dar dacă-l recunosc doar ele n-au făcut nimic, aşa că acum intervin premiile: le dau acestor biete femei, de regulă filoloage, justificarea pentru atîţia ani de renunţări la propriul scris, de sacrificii inimaginabile.”
Oferim, desigur, această mostră de ironie şi autoironie ca preambul la acordarea, peste câteva săptămâni, a Premiilor USR.