Despre falsa autoritate
În revista 22 (nr.1, 8 – 14 ianuarie), sub titlul „Un bruiaj bazat pe resentimente”, este publicat un drept la replică semnat de Raluca Velisar, care conduce Departamentul de Curatoriat-Cercetare al Muzeului Naţional de Artă Contemporană (MNAC). Acest text este o reacţie la un articol precedent, din aceeaşi revistă, în care Erwin Kessler, sub pretextul unei cronici de artă plastică, lansa un atac la adresa MNAC. „…pe ce se bazează vizibilitatea fenomenului reprezentat de E. Kessler?”, se întreabă Raluca Velisar, care, imediat, oferă şi un răspuns convingător: „Eseistica sa nu aduce nimic la nivelul analizei, nu contribuie la stabilirea unui climat de dezbatere şi la efortul necesar de creare a unui sistem de valori; este doar un bruiaj bazat pe resentimente, pe opinii tăioase care se contrazic în aceeaşi frază, pe terfelirea sau lăudarea unor (aceloraşi) artişti, în funcţie de nevoile de moment ale demonstraţiei. E. Kessler s-a afirmat în peisajul media al anilor ’90, oferind o variantă polemică acidă la o critică de artă obosită, lipsită de opinii clare şi complezentă.” Cronicarul n-ar fi acordat atenţie cazului E. Kessler, dacă el nu ar reprezenta, într-adevăr, un fenomen întâlnit în toate domeniile artistice, de la literatură la film. Este vorba de persoane care-şi întemeiază autoritatea/puterea nu pe o reală competenţă profesională, ci pe ceea ce am numi aroganţa noului venit, a aceluia care intră într-un teritoriu artistic şi o face agresiv, luându-şi rolul de judecător/ inchizitor/ satrap, fără ca el însuşi să-şi fi demonstrat vreodată valoarea.
Distanţa de Mitteleuropa creşte?
În DILEMA VECHE (nr. 465, 10-16 ianuarie), Ovidiu Nahoi, care a ales să-şi petreacă vacanţa de Revelion în Ungaria, ne comunică impresii de călătorie din această ţară: „Ungaria are probleme, desigur – economice şi politice. În 2012 a fost pusă, alături de România, pe aceeaşi «axă europeană a răului». Nu am simţit însă acea încrâncenare a oamenilor, de care e imposibil să nu te loveşti la noi. Mă aşteptam la asta, plecasem cu impresia că «revoluţia conservatoare» a lui Viktor Orban nu se poate să nu fi lăsat o anumită umbră pe chipul societăţii, dar aceasta nu s-a văzut, cel puţin la examenul sumar al celor câteva zile petrecute acolo. Poate că relaxarea aceasta (aparentă?) vine şi dintr-un mai bun echilibru social. Mai puţine maşini scumpe şi mai puţină sărăcie muşcătoare. Mai mulţi oameni bucurându- se firesc de micile plăceri ale sărbă torilor, un vin fiert la «piaţa de Cră- ciun» (eventual alături de o porţie bună de cârnat cu varză), o plimbare pe aleile pietonale din centru, o escapadă la crame sau o oră de relaxare la baia termală. Mai puţine «fiţe româneşti», mai multă dorinţă de a te distra alături de cei apropiaţi şi mai puţină de a te simţi văzut şi remarcat.” Astfel încât este întru totul îndreptăţită concluzia călătorului român (un călător, iată, cu însuşirea, apreciabilă, de a descrie nedeformat ceea ce priveşte!): Mitteleuropa e departe, diferenţa dintre ei şi noi este mai mare decât ne-am fi închipuit.
Fişă de personaj
E bine să răsfoim, din când în când măcar, şi altfel de periodice, nu doar pe cele cu caracter literar. De pildă, în revista MONITORUL DE PETROL ŞI GAZE (nr.9, 2012), revistă editată de Societatea inginerilor cu această specializare, putem citi, sub genericul Personalităţi, un articol de omagiere, la împlinirea vârstei de 80 de ani, a unui inginer cu merite evidente în domeniu, Florea Neagu. Biografia sa profesională este foarte bogată şi cuprinde capitole demne de atenţie nu doar pentru specialişti, ci şi pentru publicul profan. Astfel, e bine de ştiut că acest inginer a realizat pentru prima dată la noi un puţ minier „prin îngheţare” (această tehnologie fiind aplicată de el mai apoi şi la construcţia metroului bucureştean) şi că tot el a negociat, în anul 1974, cu firma Island Creek Coal Company din Statele Unite, deschiderea pe teritoriu american a unei mine româneşti pentru cărbune cocsificabil. De asemenea, din cele două doctorate pe care le are, în inginerie şi în economie, în cel de-al doilea demonstra ( în anul 1976!) că dacă întreprindere socialistă, ca parte a sistemului macroeconomic, nu cunoaşte falimentul, atunci întregul sistem va intra în colaps. Într-adevăr, lucruri interesante, foarte interesante, pentru toată lumea, chiar şi pentru un romancier care ar fi preocupat de acea epocă.
ICR-ul face pui în ţară
Din OBSERVATOR CULTURAL aflăm că vor fi inaugurate filialele ICR din teritoriu: Filiala Moldova, la Iaşi (director Cassian Maria Spiridon, director-adjunct Marius Chelaru); Filiala Dobrogea, la Tulcea (nu sunt nomonalizaţi responsabilii locali); Filiala Banat-Crişana, la Arad (director Gheorghe Schwartz, directoradjunct Lucian Alexiu); Filiala Oltenia – Dolj, la Craiova (director Gabriel Coşoveanu, director-adjunct Marcel Voinea), dar şi Filiala Oltenia – Gorj, la Târgu-Jiu (director Ion Deaconescu, director-adjunct Marilena Pârvulescu); Filiala Transilvania, la Cluj-Napoca (director Irina Petraş, director-adjunct Pompei Cocean); filiala Maramureş, la Baia Mare (director Florica Bud). Ce înseamnă apariţia acestor filiale? În mod sigur, filialele vor presupune costuri bugetare suplimentare (salarii pentru posturile de conducere şi referenţi, cheltuieli administrative cu sediile etc.). Să sperăm însă că înfiinţarea lor va reprezenta şi un câştig pentru activitatea în sine, strict culturală, a Institutului.
Noutăţi literare
Zilele acestea, la Botoşani, au avut loc manifestările legate de decernarea Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Câştigătorul merituos de anul acesta este poetul Nicolae Prelipceanu. Reamintim că el este şi unul dintre cei 15 poeţi selectaţi la sfârşitul anului trecut de Nicolae Manolescu să participe la Gala Poeziei Române Contemporane, care s-a desfăşurat pe scena Ateneului Român. Duminica trecută, pe canalele TVR 2 şi TVR HD, am putut urmări această Gală. Din păcate, a fost doar un rezumat al său, nu o transmisiune integrală şi de aceea unele poeme au fost fragmentate. Oricum, filmul manifestării realizat de Andrei Măgălie (producător Lucia Constantinescu) a fost foarte frumos. Ne-am bucurat că ni s-a oferit ocazia să vedem o astfel de emisiune literară, dar ne-am şi mirat cum de şi-a făcut ea loc pe micile ecrane acum, într-o perioadă când ţara e pur şi simplu devastată de un subiect furtunos, capital, tiranic, pe care televiziunile îl întorc pe toate feţele şi-l tratează ca pe o adevărată dramă naţională – şi anume, divorţul unei foste prezentatoare tv de soţul ei, un talentat actor şi cântăreţ.
