O pledoarie convingătoare

În revista 22 (numărul 12, 26 martie - 1 aprilie), Peter Derer semnează un excelent articol intitulat Calea Victoriei 115. Cu subiect şi predicat. Despre ce e vorba? Chiar despre retrocedarea Casei Monteoru către moştenitorii ultimului proprietar. Ceea ce omite remarcabilul arhitect când prezintă cazul acestei retrocedări (poate fiindcă nu deţine respectiva informaţie!) este faptul că, de data aceasta, justiţia nu a înapoiat moştenitorilor un imobil naţionalizat, luat cu japca, ci unul care fusese donat statului, cu acte în regulă, chiar de proprietar, printr-un aranjament care în epocă i-a adus acestuia considerabile avantaje. Peter Derer pledează pentru ceea ce şi noi, în paginile revistei noastre (şi chiar în acest număr), alături de alţi scriitori, am susţinut; şi anume, ar fi de dorit ca această clădire, care aparţine patrimoniului naţional, să rămână în circuitul public, cu destinaţie culturală: „Bogăţia memorială a casei, constând în evenimente care s-au desfăşurat acolo, din personalităţi ale căror nume sunt legate de acel loc, de fapte care s-au consumat în spaţiul respectiv etc., a devenit de mult o componentă a biografiei nu numai a Bucureştilor. Umbrele lui Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Preda, Stănescu (istoria literaturii române)! Amintirea lui Ehrenburg, Éluard, Neruda, Grass, Bellow, Eco, Müller (enciclopedia Larousse)! Concertul Cellei Delavrancea, răzvrătirea lui Dan Deşliu, fotografiile lui Ion Cucu, editarea României literare (surse)! (…) Guvernul şi primăria ar trebui să prevină aşa ceva prin exercitarea dreptului de preemţiune. Extraordinara biografie a USR în monumentul din Calea Victoriei 115 este parte nu numai din memoria naţională, iar renunţarea la folosirea publică înseamnă ştergerea cu buretele a acestei fabuloase aduceri aminte.”

Costumul pe comandă şi hainele ieftine

Numărul dublu 1- 2 de anul acesta al revistei VIAŢA ROMÂNEASCĂ este centrat pe dialogul purtat de Solomon Marcus cu profesorul Luc Montagnier, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în anul 2008, ca recunoaştere, nu lipsită de tensiuni, a descoperirii virusului care provoacă boala SIDA. Discuţia dintre cei doi intelectuali este plină de miez şi aflăm cu surprindere că, nu o dată, omul de ştiinţă, când încearcă să-şi făurească drumul întru cunoaştere, foloseşte instrumentele poetului. De pildă, metafora. Astfel Solomon Marcus, analizând lucrările savantului francez, constată: „Apare des şi metafora cinematografică a scenariului, de exemplu (p. 78-79-80) sub forma unor scenarii alternative ale bolii SIDA. Comportamentul virusului care provoacă SIDA necesită uneori o metaforă de roman poliţist (p. 92): «Mi-am pus mult timp întrebarea dacă virusul acţionează singur sau are complici.» Aceeaşi metaforă revine (p. 101): «cofactorii HIV-ului şi complicii lui». Găsim, de asemenea, metafora suicidului colectiv, pentru un anumit comportament celular (p.100- 101). (…) La pagina 143, este folosită, pentru o anumită acţiune a radicalilor liberi, metafora tehnologică a «centralelor energetice din celulele noastre». Pentru stresul oxidant, cu referire la organism, se foloseşte (p.145) analogia cu ceea ce rugina reprezintă pentru fier, râncezeala pentru unt sau fisura, pentru cauciuc”. Revista conţine multe alte texte admirabil scrise. Ori de câte ori citim revista aceasta ne dă impresia de lucru bine şi temeinic făcut, ea fiind faţă de puzderia de publicaţii de pe piaţă aidoma unui costum de stofă fină croit pe comandă la un croitor de clasă, pe lîngă mulţimea de haine ieftine, de plastic, însăilate cine ştie pe unde, la repezeală.

Crimele în serie continuă

Crimele (imobiliare) în serie continuă netulburate: clădiri de patrimoniu de o valoare inestimabilă cad sub buldozerele vremii noastre şi autorităţile, parcă legate la ochi, sunt lipsite de orice reacţie de apărare. Dimpotrivă, nu de puţine ori, ele contribuie la această distrugere. Acum a venit şi rândul Halei Matache, după cum ne alertează Andrei Pippidi, cel care în DILEMA VECHE (nr. 476, 28 martie – 3 aprilie) stă de veghe şi tot încearcă, din păcate zadarnic, să oprească tăvălugul iresponsabil: „Cel mai grav rezultat al luptelor în al căror centru Hala era numai un trofeu simbolic este că partea stângă din Buzeşti, atâta cât mai păstrează faţadele înzorzonate din primele zile ale secolului trecut, e practic condamnată, cum o arată anunţurile de închiriat pentru nişte clădiri avariate şi părăsite. Ceea ce urmează să se ridice în locul lor şi la capătul străzii Mircea Vulcănescu, unde se vor construi nişte blocuri înalte, îi dă dreptate cuiva care spunea: «Această stradă va deveni o Victorie a Socialismului.» Fiindcă mentalitatea celor care l-au servit cu credinţă pe Ceauşescu nu a dispărut.” Între alte defecte ale noastre care atârnă greu, nu trebuie uitat şi acesta: ne ştergem trecutul noi înşine, parcă de bună voie şi cu plăcere. Să nu ne mirăm atunci că şi creierele noastre sunt mai uşor de spălat decât ale altora.

S-au înmulţit drogurile

Revista STEAUA (nr 1-2) ia în discuţie Fenomenul Facebook. La dezbatatere participă scriitori tineri, iar diversele lor poziţ ionări sunt interesante, de orice parte a baricadei s-ar afla. „Voi chiar nu pricepeţi? Aştia ne confiscă ultimele firicele de nisip ale timpului personal, ăştia ne operează cortexul în direct şi-l dotează cu clorofilă, Peter Handke nu-i un nebun pentru că-i susţine pe sârbi şi îşi scrie literatura în creion, Jünger a refuzat toată viaţa să poarte ceas. Hemoragia umanităţii hrăneşte limba obeză a lumilor virtuale: ca-n Matrix (Unu şi Doi), Vlade! Cât de curând ne vor înghesui la loc în conserva de unde, într-una din existenţele anterioare, am evadat. Iar dacă ar fi să mă înscriu vreodată pe Facebook, dacă voi avea chef sau, pur şi simplu, voi fi aşa de deprimat încât să o fac, ei, bine, fiţi siguri, o voi face numai din naivitatea şi nonşalanţa aia cu care uneori te alături rudelor, frăţiorilor sinucigaşi” – se dezlănţuie Ştefan Manasia. Pe când T.O.Bobe mărturiseşte: „Bună ziua. Mă numesc Teodor şi sunt dependent de Facebook. Mi-am făcut contul în primăvara lui 2011, când eram de câteva săptămâni la Constanţa. Mă dusesem acolo ca să fiu singur, pentru că numai aşa puteam să lucrez. Pe vremea aia lucram la Contorsionista. Acum nu mai lucrez la nimic. La nimic, în afară de Facebook. Unii spun că ajungi singur din cauza Facebook-ului. Că din cauza lui, nu mai poţi să socializezi în viaţa reală. (…) Nu mai pot să citesc literatură şi nici altceva. Nu mai pot să mă concentrez vreme de câteva ore pe o singură carte. Facebook-ul mi-a format creierul altfel: nu mai suportă decât informaţie scurtă, concentrată, am nevoie să sar de la una la alta. O să mă las, trebuie să mă las. O să-mi închid contul, altfel nu cred c-o să scap.” Ce-i drept, în zilele noastre s-au înmulţit drogurile, iar capacitatea noastră de a le rezista e alarmant de mică.

Nostalgii

În DILEMATECA (nr. 82, martie), citim o invitaţie impecabil caligrafiată, adresată de Titu Maiorescu către Macedonski. Documentul, reprodus din Cabinetul de Manuscrise, Colecţii speciale, de la Biblioteca Naţională a României, sună aşa: „Domnul meu, Mâine, Mercuri, pe la 8 ½ seara, se adună la mine câţiva amici literari. Dacă Vă convine ora, Vă rog să aduceţi tragedia «3 Decembre», despre care îmi scrieţi, şi să ne-o cetiţi. Poate va rămâne timp şi pentru un act din «Romeo şi Julieta». Cu deosebire considerare T. Maiorescu.” Să fim sinceri, ce autor de azi nu şi-ar dori să primească o asemenea invitaţiune, pe un asemenea ton, de la un mare critic, un Maiorescu al zilelor noastre?! Deşi, poate Cronicarul se înşală: nu toţi autorii şi-ar dori aşa ceva, căci doar scriitorii mai în vârstă se definesc prin admiraţie, cei mai tineri se disting mai ales prin refuz şi uneori chiar prin dispreţ faţă de criticii înaintaşi.