Literatura română în „Le Monde des Livres“
Jumătate din paginile suplimentului literar al ziarului „Le Monde” din 22 martie, ziua deschiderii oficiale a Salonului de Carte de la Paris, al cărui invitat de onoare a fost anul acesta România, este consacrată literaturii române actuale. Claudio Magris comentează eseurile lui Norman Manea traduse în franceză de Marily Le Nir şi Odile Serre sub titlul A cincea imposibilitate, apărute în volum la Seuil. „Noua literatură română ar putea fi o mare surpriză pentru Occident”, scrie Nils C. Ah, trimisul special al cotidianului francez în România. Tot el comentează romanul Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici. Mirel Bran se referă la „Obsesia decalajului” istoric pe care ar avea-o scriitorii români. Florence Georgescu face acelaşi lucru cu Amantul colivăresei al lui Radu Aldulescu. Stéphanie Dupays analizează romanul Gabrielei Adameşteanu Provizorat, iar Catherine Simon Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane de Răzvan Rădulescu. Sunt semnalate în scurte note cărţile lui Varujan Vosganian, Eugen Uricaru, Cătălin Dorian Florescu, Matei Vişniec şi Adina Rosetti, traduse de asemenea în franceză. Nu ştim cine le-a făcut recenzenţilor recomandările. Constatăm absenţa a cel puţin două cărţi traduse în franceză şi care nu se află nici pe standul FNAC de la Salon, care ne găzduieşte, ambele excepţionale: Orbitor de Mircea Cărtărescu şi Pe câmpia Armaghedonului de Marta Petreu. O priveşte pe aceasta din urmă, ea n-a primit la timp finanţare din partea ICR. Editorialul numărului din „Le Monde des Livres”, semnat, ca de obicei, de Jean Birnbaum, îl evocă pe eternul şi fascinantul (pentru francezi, în mai mare măsură decât pentru români) Panait Istrati. Despre Cioran, Ionescu sau Eliade, nici un cuvinţel. Revista îi consideră, probabil, scriitori francezi.
„Tomate uriaşe şi regi blestemaţi“
Cel mai curtat romancier român care a participat la Salon du Livre de la Paris a fost, incontestabil, Răzvan Rădulescu, pentru romanul Viaţa şi actele lui Ilie Cazane. Tradus de Philippe Loubière, la Editura Zulma, romanul a atras atenţia criticii, fiind semnalat în mai multe reviste. În „Le Nouvel Observateur” din 21-27 martie, Didier Jacob, unul din cei mai importanţi critici ai hebdomadarului francez, ia luat autorului un interviu ( publicat integral pe blogul criticului), intitulat „Tomate uriaşe şi regi blestemaţi”. Este amintit faptul că Răzvan Rădulescu este şi scenaristul filmului 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile al lui Cristian Mungiu, Palme d’Or la Cannes în 2007, precum şi regizorul unui film propriu în 2008. ”Am început să scriu texte ca să-i amuz pe prietenii mei, mărturiseşte cu modestie romancierul, ca să le fac plăcere, ca să-i fac să râdă.” Şi încă: „Trăiesc la Berlin cel puţin jumătate din timp. N-aş suporta să petrec mai mult de o lună altundeva decât în România (acolo se află fiica mea, mama, prietenii, limba mea, Bucureştiul, casa bunicii de la ţară). Dar climatul cultural şi politic de la Bucureşti nu este deloc favorabil, în acest moment, şi de aceea sunt tot mai des obligat să-mi trăiesc viaţa sub ceruri mai clemente”. Prezentarea de către Jacob a romanului este, pe drept cuvânt, cât se poate de favorabilă: „Tablou satiric al României comuniste, romanul este o centrală de energie poetică, veselă şi disperată, un poem vizual demn de noul val al cinematografului românesc…”
Privind înapoi cu înţelegere
Duminică după-amiază am văzut pe TVR2 o emisiune emoţionantă dedicată lui Mircea Zaciu. Realizatorul, istoricul Stejărel Olaru, a invitat-o în studio pe Georgeta Dimisianu, care a vorbit cu înţelegere, cu echilibru despre criticul literar clujean, dar şi despre bătăliile duse în epocă pentru publicarea unor importante cărţi ale scriitorilor români. Portretul scriitorului a fost completat de un film documentar cu lectura unor fragmente semnificative din jurnalul său, dar şi de intervenţiile substanţiale ale unor apropiaţi ai profesorului Mircea Zaciu: Ion Pop, Ion Vartic, Aurel Sasu, Irina Petraş. Privită retrospectiv, viaţa literară din România în timpul comunismului avea dramatism şi coerenţă; în plus, exista respectul valorii şi exista o solidaritate reală între scriitori, care se manifestau cu forţă. Toate, astăzi, par să se fi dus pe apa sâmbetei.
Din sumar
Au reînceput să apară revistele USR. În RAMURI nr.1-2 am remarcat secţiunea de cronici literare, bogat reprezentată şi de data aceasta în lunarul craiovean. Semnează cronici la apariţii editoriale semnificative Paul Aretzu, Gabriel Coşoveanu, Gabriela Gheorghişor, Daniela Firescu, Ioan Lascu, Horia Dulvac. Tot despre cărţi scriu, la rubricile lor, Nicolae Coande şi Florea Miu. Ştefan Vlăduţescu e prezent cu un eseu despre „actualitatea şi perpetuarea istoriei literare”, în care face referiri la cărţile lui Nicolae Manolescu şi Eugen Negrici. Colaboratorii permanenţi ai revistei, Gabriel Dimisianu şi Gheorghe Grigurcu publică pagini interesante din Jurnalele lor. Iată ce notează la un moment dat faimosul locuitor al „amarului târg” despre un alt târg de care este legat biografic: „În preumblările mele solitare pe uliţele Tîrgu-Cărbuneştilor (încă o zonă cu preponderenţă rurală, ţărănimea reprezentînd cel puţin trei sferturi din mentalitatea, graiul, manierele localnicilor), prind inevitabil frînturi de conversaţie. Am constatat că cele mai multe se referă la trei subiecte: spitalul, înmormîntarea, moştenirea. E imaginea aspru-utilitară, cu origini imemoriale, a unui mod de-a fi. Un amestec de compasiune, curiozitate, lăcomie, ricanare. Bizuit pe o penitenţă reflexă, mai mult ca sigur precreştină. Dintr-un impuls obscur, oamenii se supun unui canon, urmăresc automat o ispăşire. Cum? De ce? Nu ar putea fi vorba de o apropiere de natură, întrucît natura tinde spre factorii pozitivi, ocolind pe cît cu putinţă ceea ce contravine vieţii, ceea ce îi pune în primejdie corporalitatea. Mai curînd o neguroasă ritualitate tribală.” Am mai citit rubricile fixe susţinute de Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu şi Nichita Danilov, proza lui Gheorghe Schwartz, eseul lui Ion Militaru intitulat „Psihologia infinitului pustiu”, versurile lui George Vulturescu, precum şi însemnările lui Andrei Zanca despre Georg Cristoph Lichtenberg.
„Poezia e rugăciune“
În APOSTROF (nr.2, 273), sunt publicate trei scrisori inedite trimise de N. Steinhardt lui I. Negoiţescu. Sunt texte splendide şi merită să le citim. Ţinem să reproducem aici măcar una dintre epistole, pe cea mai scurtă, care este un elogiu adus artei înţelese ca apropiere de Dumnezeu: „Iubite Nego, Ia aminte, părerea că arta e diavolească poate fi o ispită a diavolului însuşi. Cred că adevărul e cu totul altul şi că l-a rostit (Alexei) von Jawlensky: «Arta e nostalgia lui Dumnezeu». Doar prin rugăciune şi prin artă restabilim uneori legătura euforică cu divinul. Arta (când e artă, fireşte) este mai presupus de orice des-vrăjire, exorcisare. Nu uita şi pe Kafka; şi el a scris că poezia e rugăciune. Şi pentru Proust (care ştia ce-i păcatul) arta era regăsirea absolutului. Iar în Dr. Faustus, sunt convins că dreptate are der Tonsätzer (Tonsetser) întrucât scapă de sub stăpânirea demonului şi poate redeveni la fel de cuminte ca Serenus. În orice caz, nu te lăsa ispitit să crezi că dreptate are un Serenus tâmp. Dumnezeu nu iubeşte prostia, iubeşte inteligenţa când e curată – şi poate fi! Inteligenţa nu e necesarmente rea (Retz). Nu-ţi pierde încrederea. Arta nu e blestemată, ci e şi ea – mai ales ea – a lui Dumnezeu. Doar să nu se închine diavolului. Acestea le scriu în dubla mea calitate de prieten şi de om care l-a cunoscut îndeaproape pe diavol. Al tău devotat, Nicu St.”
Exerciţii ludice
În DACIA LITERARĂ (nr. 3-4/ 20130) citim un agreabil chestionar „cu accente ludice” formulat de Lucian Vasiliu, la care răspund, în ordine, Paul Aretzu, Mircea A. Diaconu, Nicolae Prelipceanu şi Eugen Simion. Sunt întrebări serioase şi întrebări jucăuşe la care scriitorii intervievaţi răspund cu plăcere, iar răspunsurile spun multe despre autorii lor. Una din întrebări sună aşa: V-aţi visat îngerul, în copilărie? V-aţi întâlnit cu el, aveţi amintiri… „prenatale”? Şi iată mărturisirea lui Eugen Simion: „Nu mi-am visat îngerul, în genere, în copilărie visam ape limpezi (e de rău, zicea mama), ape tulburi (e de bine!), animale fantastice etc. Târziu, spre sfârşitul adolescenţei, l-am visat pe Iisus Hristos. M-am trezit înspăimântat… Adolescenţa a fost pentru mine un anotimp – am mai spus – dramatic. De-abia am ieşit din el. Iar copilăria a fost prea scurtă. Am, desigur, amintiri din această epocă, dar tare mă tem că ele sunt inventate de imaginaţia mea. Nu cred, la acest punct, în psihanaliză. Este o ştiinţă prea reducţionistă.” Pagini ca acestea ne arată că exerciţiile ludice le prind bine scriitorilor.
