Ipocrizia noastră cea de toate zilele

Să recunoaştem: în atâtea situaţii, practicăm toţi o ipocrizie în care ne abandonăm fără ezitări, deşi nu ne face bine. Exemple din viaţa literară? I-am văzut pe atâţia colegi ai noştri lamentându-se că se pierde sediul din Calea Victoriei 115, unde, prin bunăvoinţa Primăriei Capitalei, funcţiona USR, un sediu de care ei se simt atât de legaţi încât nu se pot închipui fără el. Am fi fost tentaţi să-i credem dacă nu ne-am fi amintit că, de curând, spre sfârşitul anului trecut, când USR a organizat acolo importante evenimente literare, luminând şi încălzind sărbătoreşte – cu ce eforturi! – Casa Monteoru, acei colegi ai noştri care se topesc de grija şi de dragul acelui imobil au ocolit locul, de parcă ar fi fost ciumat, nu însăşi casa lor. La fel: foarte mulţi oameni ne-au dat semnale că sunt disperaţi fiindcă nu găsesc pe piaţă revista România literară, publicaţie, declară, patetic, sine qua non pentru ei ca intelectuali. Şi iarăşi am luat drept bune spusele lor şi n-am avut linişte până nu am încheiat un contract de difuzare cu o firmă, Inmedio, care trimite revista cam peste tot în Bucureşti şi în ţară. Bucuroşi, ne-am zis, că am rezolvat setea de lectură a cititorilor frustraţi, iubitori de R.l. Dar, surpriză, retururile după prima lună ne arată că între vorbe şi fapte e o uriaşă diferenţă, iar sinceritatea, onestitatea nu sunt nici în acest caz haina noastră cea de toate zilele, ci dulcea ipocrizie.

O fugă mai păguboasă decât un cutremur de pământ

În revista 22 (nr. 10, 12-18 martie), Liviu Ţăranu, cercetător CNSAS, încearcă să răspundă la o întrebare care preocupă lumea românească şi nu numai: De ce a defectat Pacepa? Trei sunt ipotezele sale privind cauzele defectării lui Ion Mihai Pacea, care „rămâne în istorie drept cel mai înalt demnitar din blocul sovietic căruia i s-a acordat azil politic într-o ţară NATO”. Prima ipoteză, lansată de însuşi Pacepa şi nesusţinută de nicio altă sursă, este aceea că generalul a trecut în tabăra cealaltă când Ceauşescu i-a cerut să pună la cale asasinarea directorului secţiei române a postului de radio Europa Liberă: „La 22 iulie, Ceauşescu m-a chemat la Neptun şi mi-a ordonat să organizez asasinarea duşmanului său principal, Nöel Bernard. (…) Asta mi-a umplut paharul.” A doua variantă luată în calcul motivează defecţiunea prin aceea că Pacepa a rămas în Occident ştiind că avea să fie mazilit de Ceauşescu, fiindcă era implicat în tot felul de „ilegalităţi şi acte de corupţie”. În fine, mai există o presupunere, vehiculată chiar de Securitate, prin care generalul ar fi fost agent al americanilor recrutat de aceştia cu 20 de ani înainte de anul 1978, când s-a produs efectiv fuga sa. Adevărul nu-l vom cunoaşte decât atunci când se vor deschide arhivele americane. Oricum, să amintim că, actualmente, generalul Ion Mihai Pacepa este total reabilitat de Justiţia din România: el este repus în toate drepturile militare şi civile, averea confiscată urmează să i se restituie, iar pensia să îi fie recalculată. Să nu uităm, este vorba despre acela a cărui fugă, în iulie 1978, a fost pentru statul comunist român un eveniment „mai păgubos decât cutremurul din anul precedent”.

Un an prea bogat în poezie?

În numărul precedent, comentând nominalizările la Premiile Observatorului Cultural, Cronicarul remarca unele absenţe la capitolul Poezie. În numărul 407 (14-20 martie) al OBSERVATORULUI CULTURAL, chiar redactorul-şef al revistei, Carmen Muşat, trece în revistă apariţiile notabile din domeniul poeziei şi atestă faptul că lista absenţilor este mult mai mare. În 2012, anul luat în discuţie, au publicat volume de versuri Şerban Foarţă, Nora Iuga, Constantin Abăluţă, Paul Vinicius, Ramona Fotiade, Mihail Gălăţanu, Anca Mizumschi, Gheorghe Iova, Alexandru Muşina, Matei Vişniec, Liviu Ioan Stoiciu, Traian T. Coşovei, Liviu Antonesei, Nicolae Prelipceanu, Aurel Pantea, Liviu Georgescu, Rita Chirian, Ofelia Prodan, Andra Rotaru, Petru M. Haş, Iulia Militaru, Anca Bucur, Ana Dragu. Punând faţă în faţă toate aceste nume ale „refuzaţilor”, reamintite de Carmen Muşat, cu cele care au fost reţinute pentru premii, apare limpede ideea că juriul care a decis se află într-o situaţie stânjenitoare: oricând, pierzătorii ar putea trece în locul celorlalţi, fără ca aceasta să mire pe cineva.

Un monument al Marii Uniri

În BUCUREŞTIUL CULTURAL (nr. 122, 12 martie), Ruxandra Garofeanu semnează un articol intitulat „Două pe faţă, două pe dos”, în care discută proiectul monumentului dedicat Centenarului Marii Uniri, care se va sărbători în anul 2018. Ne-a interesat cazul prezentat de Ruxandra Garofeanu întrucât ni se pare că iese din regula locului (unde totul pare însăilat, în ultimul moment), adică e un exemplu de lucru făcut cu cap, gândit cu mult timp înainte şi din perspectiva a ceea ce e cu adevărat definitoriu pentru memoria colectivă. Aşadar, încă de acum 6-7 ani, o seamă de asociaţii, ca şi membri ai Academiei Române au făcut efortul să iasă din tipica delăsare românească, propunându-şi să lege un mare eveniment istoric de un semn vizual reprezentativ: drept care au organizat un concurs cu un juriu pentru un Monument al Marii Uniri. A fost ales cîştigătorul, proiectul propus de Ioan Bolborea, autorul Caragialianei din faţa Teatrului Naţional. Iată cum descrie Ruxadra Garofeanu acest viitor monument: „După numeroase variante la care a acces, Bolborea a optat pentru cea mai elocventă, cea a emisferei de la suprafaţă, căreia i se subînţelege jumătatea subterană, alcătuind laolaltă simbolul perfecţiunii transmis de la Pitagora şi Platon până-n contemporaneitate. Gândită în final într-un material transparent, foarte la modă în arhitectura zilelor noastre, fie din spirit de imitaţie, fie prin amortizarea simţitoare a costurilor, alunecând adesea spre soluţii ce atrag după ele oboseala progresivă a privirii, gândită în sticlă industrială, nu de Murano sau Boemia, gracilă, pretenţioasă şi scumpă, semisfera e brăzdată de trei şiruri umane, consonând cuvintelor Imnului: «Hai să dăm mână cu mână...» În acelaş i timp, sugerează şi ideea unei solidarităţ i, a unei bariere: «Pe aici nu se trece…»” Problema e dacă, într-adevă r, proiectul va prinde viaţă şi unde anume în Bucureşti se va amplasa monumentul.

Cum să ne ferim de derapaje

În DILEMA VECHE (nr. 474, 14-20 martie), Ovidiu Nahoi, la rubrica sa intitulată EU şi UE, discută despre modificarea Constituţiei şi aşază punctul său de vedere sub o întrebare întemeiată: Cum să nu semănăm cu Ungaria? Fiindcă, într-adevăr, se cade să ne ferim de o asemenea asociere acum când, constată comentatorul, „Ungaria redevine copilul-problemă al Uniunii Europene”, după ce „majoritatea parlamentară de la Budapesta a votat, la începutul acestei săptămâni, controversatele modificări ale Constituţiei ungare”, prin care „Curtea Constituţională a devenit o instituţie decorativă, libertatea presei, libertatea religioasă şi cea de opinie sunt restrânse, ba chiar şi libertatea de mişcare a cetăţenilor – din moment ce absolvenţilor universităţilor de stat le este impus un stagiu obligatoriu în ţară.” În opinia lui Ovidiu Nahoi, pentru ca ţara noastră să evite derapajele de tip maghiar, acum, la modificarea propriei noastre Constituţii, ar trebui „să pună în centrul dezbaterilor libertă- ţile şi nu răfuielile politice”. „Liderii politici ar trebui să dea dovadă de bună- credinţă şi de respect faţă de valorile europene.” – mai adaugă Ovidiu Nahoi. Dar sunt ei animaţi de astfel de sentimente? Autorul pare să se îndoiască şi nici noi nu suntem siguri.