Se rafinează modul de a plagia

Olesia Mihai, fostă Lupu, lector la la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, recent promovată conferenţiar de engleză, a demisionat ca urmare a faptului că a fost acuzată de plagiat. Şi nu o dată, ci de două ori. În 2009, pe când mai purta numele de Olesia Lupu, a publicat în limba română la Editura Sedcom Libris din Iaşi o carte cu titlul „Tradiţia medievală în scrierile lui Geoffrey Chaucer”. Cel puţin aşa rezultă din CV-ul personal, citat de ziarul „Adevărul” din 15 mai. În 2005, semnând-o de data aceea Olesia Mihai, doamna cu pricina îşi trecuse doctoratul cu o teză în engleză intitulată „Medieval Tradition in Geoffrey Chaucer’s Writings”. Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie. Ambele s-au dovedit plagiate după lucrarea, şi ea o teză de doctorat, din 1981, a profesorului Jay W. Ruud de la University of Wisconsin, Milwaukee, USA. Şi nu un plagiat sumar: 98% din text este identic. Ceea ce face interesul obscen al afacerii este că lucrarea lui Ruud n-a fost tipărită niciodată. Ea nu e de găsit nici în format electronic, care nu exista în 1981, ci doar pe suport microfilm, care poate fi cumpărat exclusiv de la ProQuest. Ca să vezi până unde poate merge perfidia unor universitari români, beneficiari de stagii de documentare în străinătate! Olesia Mihai preda engleza pentru afaceri. Ne miră nu atât faptul că membrii comisiei de doctorat n-au bănuit nimic (era şi greu, dat fiind suportul tezei copiate, azi nefolosit), cât faptul că subiectul tezei nu are nici o legătură cu engleza pentru afaceri. În afară de cazul în care „tradiţia medievală” din titlu se referă, nu doar la tabloul moral şi social extrem de viu al Angliei secolului XIV, care l-a făcut memorabil pe Chaucer, ci şi la niscai afaceri.

Mai există însă şi plagiate grosolane

De data asta, nu Integru.org este cel care dezvăluie plagiatul (v.supra). OBSERVATOR CULTURAL din 16-20 mai publică o scrisoare a lui Florin Manolescu despre reproducerea, cuvânt cu cuvânt şi fără vreo trimitere la original, a unui capitol din cartea sa „Enciclopedia exilului literar românesc”. Reproducătoarea este Mihaela Toader, într-un text care prezintă unul din aspectele proiectului de cercetare al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), proiect găzduit de Observator într-un recent supliment al revistei. În cazul de faţă, nu mai e vorba de nici un rafinament! Dacă decanul facultăţii ieşene avea un oarecare temei să nu se pronunţe, înainte de o examinare atentă a datelor, în legătură cu plagiatul Olesiei Mihai, dnii Dinu Zamfirescu şi Andrei Muraru, care conduc IICCMER, nu mai au nici unul să amâne un răspuns serios, în aşteptarea „probelor şi argumentelor domnişoarei Mihaela Toader”, cum declară, cu umor involuntar, în replica lor din acelaşi număr al „Observatorului”. Ce probe şi argumente să mai aducă domnişoara cu pricina? O simplă aruncare a ochiului pe textul din „Enciclopedie” şi, respectiv, pe acela din prezentare era suficientă. Mai ales că dnii Zamfirescu şi Muraru cunoşteau prea bine „Enciclopedia”, ba chiar că a apărut în două ediţii. Ar fi fost, de altfel, straniu ca, dat fiind obiectul de activitate a IICCMER, să nu fi ştiut de existenţa cărţii lui Florin Manolescu, singura de acest gen pe care o avem. Dar oare ce nu e straniu în România de azi?

De citit

Neapărat de citit, în revista 22 (nr. 19, 14-20 mai), dialogul purtat de Adrian Mihalache cu Vladimir Tismăneanu. Intitulată Istoria diabolică, această discuţie porneşte de la ideile lui Leszek Kolakowski despre încarnarea Diavolului în sistemele totalitare, comunismul şi fascismul, din secolul trecut. Cei doi eseişti dialoghează pasionant despre ispita totalitară, despre felul cum ajung oamenii obişnuiţi „să se îndrăcească”. Referinţele bibliografice, literare şi filosofice, cu care interlocutorii îşi susţin ideile, sunt serioase şi plasează dialogul într-o zonă de o remarcabilă deschidere intelectuală. Iată, de pildă, ce crede Vladimir Tismăneanu despre ce a însemnat experienţa bolşevică: „Demonismul utopiei bolşevice, născută din prometeismul sociologic marxist, a constat tocmai din instituirea unui regim care promitea maximum de libertate, realizabil doar prin distrugerea completă a libertăţii.” Am spune că această lapidară formulare a lui Vladimir Tismăneanu are meritul de a surprinde esenţa infernalului mecanism social încercat prima oară pe oameni vii în Rusia.

Din sumar

În APOSTROF (nr. 4), Ion Pop îi consacră un amplu eseu lui Eugen Simion, la împlinirea vârstei de 80 de ani: „Şi din paginile «fragmentare», pe care le anunţă, într-un fel, moartea lui Mercuţio, transpare figura omului din spatele operei, căutată în atâtea rânduri în scrierile altora, unul care-şi mărturiseşte neliniştile, ezitările, dubiile, slăbiciunile fireşti, într-un «jurnal public» cu multe confesiuni tulburătoare. Aflăm din ele frământările omului viu care scrie exersându-şi «obiectivitatea» şi «detaşarea», supraveghindu-şi adesea cu dificultate impulsurile personale, pentru a ajunge la «dificila libertate» a scrisului. O atinge, în cele din urmă, fiindcă scrisul e, de fapt, chiar viaţa sa, cea mai adevărată. ” Dosarul revistei este dedicat corespondenţei (din anii 1970 şi 1972) dintre doi legendari cărturari clujeni: Mircea Zaciu şi Marian Papahagi. Eseul de prezentare, excelent, intitulat „O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj”, îi aparţine lui Ion Vartic.

Ignoranţa care ajută în viaţă

Alte pagini de corespondenţă ne-au atras atenţia şi în revista VIAŢA ROMÂNEASCĂ (nr. 3-4). De data aceasta este vorba despre corespondenţa postbelică purtată de Mircea Eliade cu medicul clujean Valeriu Bologa. (Corespondenţa e îngrijită de Liviu Bordaş, cel care a cercetat arhiva lui Eliade din Chicago). Iată ce mărturisea Eliade în epistola datată 2 decembrie 1969: „Dar tare mi-e teamă că scrisorile mele de pe vremuri – mai ales cele din India – cuprind năzbâtii istorico-medicale (sau chiar istorico-ştiinţifice) de vor râde tinerii, şi praful se va alege de bruma mea de «autoritate»!!! Fii, deci, te rog mult, necruţător şi «taie» tot ce veşnic tânăra ignoranţă (care m-a ajutat atât de mult în viaţă) a proclamat peste limitele îngăduite chiar şi celui mai leneş licean. „Eliade – „leneş”, Eliade – ajutat în viaţă atât de mult de „veşnic tânăra ignoranţă”? Parcă nu se potriveşte cu personajul, este, desigur, doar un răsfăţ al savantului.

Tu Nu Citeşti Poezie?

Între 16-19 mai, la Bucureşti, s-a desfăşurat a IV-a ediţie a Târgului Naţional al Cărţii de Poezie, TNCP. Organizatorii au găsit şi altă semnificaţie pentru aceste iniţiale, sub forma unei întrebări: Tu Nu Citeşti Poezie? Programul târgului a cuprins lansări de carte, vernisajul expoziţiei Nichita Stănescu văzut de Mircia Dumitrescu, conferinţe, un atelier de creative writing, mese rotunde şi numeroase runde de lecturi de poezie. De asemenea, în noaptea de 18 spre 19 mai, noaptea porţilor deschise la muzeele din Bucureşti şi din ţară, în rotonda de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, a avut loc a V-a ediţie a Maratonului de Poezie şi Jazz, unde au citit versuri zeci de poeţi din toate generaţiile. Se cuvine, desigur, să-i amintim pe autorii acestei lăudabile iniţiative culturale: Ioan Cristescu, directorul festivalului, Cosmin Perţa, directorul executiv al festivalului şi Dan Mircea Cipariu, coordonatorul proiectului Maratonul de Poezie şi Jazz .

De unul singur

În revista DISCOBOLUL (numărul triplu ianuarie-februarie-martie) prozatorul Radu Aldulescu răspunde la chestionarul redacţiei. Am reţinut consideraţiile sale despre meseria de scriitor: „Introducerea meseriei de scriitor în nomenclator a fost un act pur formal, care n-a îmbunătăţit cu nimic statutul social şi material al scriitorului. Constatarea de bunsimţ că n-a fost încadrat nimeni pe un post de scriitor, rimează cu altă constatare de bun-simţ, foarte dragă instituţiilor culturale de tot felul, inclusiv celor specializate în apărarea drepturilor de autor, că nu se poate trăi din scris, în sensul că nu se câştigă. Eu unul vin şi spun că se câştigă din scrisul cărţilor de literatură şi chiar se prosperă. Mulţi dintre editori prosperă, iar pe lângă aceştia trăiesc din scris librarii, tipografii, redactorii de carte, corectorii, redactorii şi reporterii din mass-media culturală care au de-a face într-un fel sau altul cu autorul de literatură şi cărţile lui. Toţi aceştia câştigă din scris, mai puţin autorul, aflat cumva la coada lanţului trofic şi despre care se presupune că se alege cu gloria. În felul acesta, nefiind plătit, autorul este exterminat, fie prin sărăcire, fie fiind silit să-şi distrugă scrisul transformându-l într-o ocupaţie pentru timpul liber.” Are dreptate Radu Aldulescu. Cronicarul remarcă încăpăţânarea cu care prozatorul încearcă să schimbe statutul social al scriitorului. Păcat că poartă de unul singur această bătălie mult prea grea.