Ziarele la muzeu

Mircea Vasilescu a vizitat Muzeul Internaţional al Ziarelor, deschis la Aachen şi descrie, pentru cititorii DILEMEI VECHI (nr. 492, 18-24 iulie), ce a văzut acolo. Întrebarea pe care eseistul şi-o pune cu acest prilej este una îndreptăţită: Pentru ziare a venit vremea muzeelor? Iar răspunsul său are acea amărăciune care vine din luciditate: „Oricum am privi lucrurile, se încheie o epocă: aceea în care ziarele şi revistele tipărite (chiar şi după apariţia radioului şi televiziunii) îşi aveau locul bine fixat în practicile cotidiene ale oamenilor, agregau comunităţile umane, ţineau echilibrul între guvernanţi şi guvernaţi, aveau impact şi prestigiu. S-a (cam) terminat – cel puţin în lumea occidentală sedusă de un optimism tehnologic nu întotdeauna justificat. În România, se termină mai repede (consecinţa înapoierii: iei «din mers» şi pe nemestecate cel mai nou «trend», bun sau rău). Presa pe hârtie e pe ducă. Şi nici n-avem un muzeu al presei (în afară de cel înfiinţat de poetul Petre Stoica la Jimbolia, cu mijloace modeste). Şi nici nu cred că-şi va bate cineva capul să înfiinţeze unul.” Şi fiindcă a venit vorba despre muzeul presei româneşti de la Jimbolia, înfiinţat de regretatul poet: aflăm că în acest moment, când în orăşelul din Banat a fost ales alt primar, cu alte priorităţi, instituţia creată de Petre Stoica se află în pericol. La noi, instituţiile şi proiectele culturale sunt atât de fragile financiar şi depind într-atât de bunăvoinţa celor aflaţi în funcţii politice încât totul se poate prăbuşi în orice clipă – în acest domeniu, o adiere de vânt are efecte de taifun.

Povestea unei insule

Semnalăm o apariţie editorială frumoasă: albumul monografic Ada- Kaleh (Editura Prier, 2013), pe care poeta Ileana Roman îl dedică legendarei insule, care, din nefericire, a dispă rut sub apele Dunării, în anul 1969, prin construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier. Cartea conţine povestea minuţios reconstituită a acestui spaţiu, unde, până la trecerea sa sub administraţie românească (prin Tratatul de la Versailles, din 1919) s-au înfruntat şi s-au întrepă- truns două imperii şi două moduri de locuire atât de diferite – cel austriac şi cel otoman. Cei mai vârstnici dintre noi îşi amintesc despre acest loc încărcat de miresme misterioase, cu zidurile Cetăţii Karolina, cu geamii şi minarete, cu biserică ortodoxă, cu cafeaua turcească la nisip şi romul făcut aici, cu acel locum cu alune, dar şi cu baclavaua, pelteaua, şerbeturile, dulceţurile de smochine, sugiucurile, cu covoarele turceşti atât de fin lucrate, cu ţigaretele produse tot aici, Regale, Mareşal, Naţionale, Smyrna, Virginia, Cabinet (aceasta era marca preferată de Casa Regală Britanică), dar şi cu ciubucele, narghilelele, papucii şi brăţările sale, cu castanele brumării, şi migdalele, şi măceşele, şi oleandrii, şi chiparoşii, şi crizantemele sale, cu smochinii săi. Despre Ada-Kaleh au scris de la Hans Christian Andersen şi Otto Alscer, până la F. Brunea-Fox. Totuşi, insula, cu înscrisurile sale de sens succesive, ar merita atenţia unui mare romancier care s-o reînsufleţească şi s-o aducă la lumină, astăzi, când ea stă pierdută sub ape.

A marca locurile definitorii

Şi tot legat de spaţiul mehedinţean. Vizitatorii oraşului Drobeta Turnu- Severin descoperă câteva semne bune. Într-o intersecţie importantă din centru, a apărut o replică a Podului lui Traian. Apoi, Castelul de apă al oraşului, un turn circular înalt de 27 de metri, construit la începutul secolului trecut, s-a transformat într-un castel al artelor: edificiul, în stil neogotic, a fost remodelat interior şi arată astăzi splendid, cu lifturi de sticlă, care duc spre cele cinci săli supraetajate cilindric, unde au loc expoziţii de artă vizuală, recitaluri de muzică şi de poezie. În fine, în port (acolo, unde la 8 mai 1866, prinţul Carol a coborât pe pământ românesc de pe vasul care-l aducea de la Belgrad, pentru a primi coroana noii sale patrii), astăzi s-a amenajat un ponton şi s-a pus o placă memorială. E important să marcăm locurile definitorii şi să ne spunem străinilor, dar şi generaţiilor noi poveştile fără de care am fi de neînţeles. Cine are poveştile şi ştie să le povestească memorabil supravieţ uieşte, are destin. Cei care au călătorit în America au fost poate surprinşi să descopere ce formidabilă afacere s-a pus în mişcare, zeci de mii de turişti, care vin să descopere încântaţi, în apropiere de Boston, piatra pe care au călcat primii eurpeni care au sosit aici.

Confesiunea unui poet

În revista RAMURI (nr. 7), Adrian Popescu semnează un articol intitulat Despre confesiune în poezia religioasă. Date fiind calitatea poeziei sale şi experienţa sa spirituală, opiniile autorului Umbriei sunt credibile şi, de aceea, valoroase: „Am spus-o, deseori, poezia e memoria noastră paradisiacă. Sigiliul lumii de dincolo, găsit în fiinţele şi lucrurile de aici… Papa Francisc spune că «un creştin fără memorie nu este un adevărat creştin , este un bărbat sau o femeie prizonieri ai unei situaţii, ai momentului», trăind lacom doar prezentul, efemerul… Chiar dacă amintirea raiului ne-a fost voalată, parţial, de păcatele noastre, de căderile noastre repetate, ea nu este mai puţin preţioasă, dimpotrivă. Poezia devine, astfel, prin natura sa ontologică, deschizătoare de orizonturi infinite, metafizice, deşi azi aceste aserţiuni sună anacronic. Azi contează să fii «cool» în poezie, afirma un comentator, iar «vizionarii sunt ridicoli». Realitatea invizibilului rămâne totuşi vie , pentru unii, pentru mine, ei neurmând linia preponderent postmodernistă, egalizatoare a criteriilor sau indiferentă la sensul ascuns sub crusta cotidianului.” Adrian Popescu are dreptate: dacă să fii preocupat în poezie de realitatea invizibilului înseamnă anacronism, atunci e de preferat să fii anacronic.

De citit

Recomandăm din revista 22 (nr. 28, 16-22 iulie) dezbaterea, care a avut loc în cadrul Târgului de Carte BookFest, despre cartea lui Joachim Gauck Iarnă-n vară. Primăvară-n toamnă, dezbatere la care, alături de ambasadorul Germaniei în România, Andreas von Mettenheim, au participat Ioan Stanomir, Ana Blandiana, Adrian Cioflâncă, Doina Jela şi Michel Astner (traducătorul volumului). Reproducem un fragment din intervenţia Anei Blandiana: „În această carte îşi rezumă, limpede şi calm, întreaga viaţă, de la copilăria cu tatăl deportat în URSS (fără a fi fost nazist) la lunga perioadă în care şi-a transformat amvonul într-o baricadă de la înălţimea căreia distribuia enoriaşilor săi demnitate, revoltă şi speranţă, de la complicata şi esenţiala descifrare a dosarelor, în cadrul instituţiei căreia i-a fost şi creier, şi suflet şi care îi poartă neoficial numele, la alegerea sa ca preşedinte al Germaniei. Acest ultim pas, făcut peste prăpastia ce desparte de obicei societatea civilă de clasa politică, întregeşte emoţionantul destin al unei personalităţi pentru care ideile şi faptele nu s-au contrazis niciodată.”

Conferinţa ALGCR

Săptămâna trecută, între 16 şi 18 iulie, a avut loc la Suceava Conferinţa Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România. Organizată de Universitatea Ştefan cel Mare din localitate (cu sprijinul Centrului Cultural Bucovina), aceasta a adus la un loc mai bine de treizeci de voci ale criticii literare (consacrate sau tinere) de azi. La propunerea preşedintelui ALGCR, profesorul Mircea Martin, discuţiile s-au purtat în jurul schimbărilor (de perspectivă, de metodă, de înţelegere) pe care istoria literară are a le face. De altfel, conferinţa inaugurală a profesorului Martin („Literatură, istorie, istorie literară”) a circumscris cu subtilitate datele problemei. Subiectul e, desigur, pe cât de riscant, pe atât de pasionant (pentru publicişti şi universitari deopotrivă). Cu atât mai lăudabil devine, prin urmare, nivelul de excelenţă atins de cele mai multe dintre comunicări. Ipotezele teoretice şi studiile de caz au alternat în chip fericit. Diversitatea temelor şi a abordărilor e greu de cuprins întro consemnare revuistică (ele vor fi, oricum, editate într-un volum la finele acestui an), iar o selecţie, oricât de onestă, ar fi, în cele din urmă, nedreaptă. Cu siguranţă multe din sugestiile lansate aici se vor concretiza în anii următori, aşa încât despre ele se va vorbi cum se cuvine la timpul potrivit. Până atunci, e destul să spunem că printre vorbitori s-au numărat Andrei Bodiu, Mircea A. Diaconu, George Ardeleanu, Alexandru Ofrim, Adrian Oţoiu, Lucia Terzea- Ofrim, Andrei Terian, Vasile Spiridon, Angelo Mitchievici, Adrian Lăcătuş, Şerban Axinte, Oana Soare, Georgeta Moarcăs, Mihai Ene, Cătălin Ghiţă, Crina Bud, Adriana Stan, Luigi Bambulea, Adrian Tudurachi şi alţii. Discret, dar nu ineficient, Asociaţia de Literatură Generală şi Comparată din România a devenit, în anii din urmă, o instituţie care îşi permite, în zgomotul de fond al lumii de azi, să privilegieze calmul ideilor şi eleganţa confruntării acestora.