Chiriţisme

Comediile lui Alecsandri cu Coana Chiriţa refuză, cel puţin într-o privinţă, să-şi piardă actualitatea: limbile străine sună în gura unora dintre contemporanii noştri întocmai ca franceza în gura celebrului personaj. Nu e, cu siguranţă, de mirare. Poate doar când dăm peste niscai chiriţisme în traduceri. Faptul că editura în care s-a publicat traducerea cu pricina e din Iaşi poate fi o pură întâmplare. În ce-l priveşte pe traducător, Vlad Stroescu, nu ştim de unde e. Nici de unde e redactorul de carte, Ada Tănasă. Or fi amândoi concetăţenii Coanei Chiriţa, dacă judecăm după cât de bine îi imită felul inimitabil de a vorbi. Ne-a căzut cu întârziere în mână romanul lui Andrei Makine, Viaţa unui bărbat necunoscut, apărut la Polirom în 2010. La pagina 77, citim: „Şutov se întoarce în camera lui, târându-şi picioarele în ritmul argumentelor care i se învălmăşesc în cap. Spiritul de scară…(subl. Ns.)”. În franceza din care Vlad Stroescu traduce, expresia avoir l’esprit de l’escalier înseamnă a nu-ţi găsi cuvintele sau a nu avea replica spontană. Ceea ce se putea deduce din frază: argumentele i se învălmăşesc lui Şutov în cap. În româneşte, spirit de scară nu înseamnă literalmente nimic. La pagina 137, un bărbat se duce la coafor. Nu cumva la frizerie? Chiriţism curat: în franceză, coiffeur înseamnă şi coafor şi frizerie. La noi, de regulă, doamnele merg la coafor şi domnii la frizerie. Din context nu rezultă că bărbatul cu pricina avea vreun motiv anume de a prefera frizerului o coafeză.

Privind înapoi, cu gratitudine

Admirabil grupajul de articole pe care revista OBSERVATOR CULTURAL (nr. 421), sub titlul „Să ne amintim de Alexandru Muşina”, îl dedică personalităţii acestui strălucit scriitor optzecist, acum, la trecerea sa în nefiinţă. Semnează Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Romulus Bucur, Rodica Ilie, Ruxandra Ivăncescu, Cezar Gheorghe, Adina Diniţoiu, Cătălin Badea-Gheracostea, Georgeta Moarcăş şi Radu Vancu. Iată două scurte fragmente din tulburătoarea evocare a lui Andrei Bodiu: „Tracasat de navetă şi de conformismul dement al unei epoci demente, Muşina găsise un subterfugiu în producţia de flori. Împreună cu mama şi cu fratele lui, dar şi cu prietena care i-a devenit soţie, Tania, au făcut o mică afacere. Îl ajutam şi la vândut flori şi îmi amintesc cât l-a amuzat modul în care Caius, la înălţimea lui, întindea gladiolele în Piaţa Tractorul ca pe nişte florete, gata să împungă potenţialul cumpărător: «nu doriţi o gladiolă?». Muşina încerca să fie liber într-o ţară care devenise o mare închisoare.” Şi: „Când vocile noastre poetice începuseră să spună ceva, Sandu ne-a trimis să citim la Cenaclul de Luni. Mi-l aduc aminte intrând, cu silueta lui subţire, în cabina telefonică şi sunându- l pe Nicolae Manolescu. Am fost la Cenaclu, am citit şi lectura de atunci a rămas în memoria multor oameni. Destinul nostru începuse să se deseneze cu ajutorul extraordinar al lui Sandu. Privind în urmă, spun fără nici un fel de dubiu că întâlnirea cu el a fost decisivă pentru mine.”

„Te provoc, boule“

Tot revista OBSERVATOR CULTURAL, dar numărul 422, sub genericul Primim la redacţie, publică un articol amplu al lui Laszlo Alexandru, intitulat „Prăbuşirea unei reviste:Tribuna”. Textul reprezintă o radiografie minuţioasă a cazului care a revoltat, a bulversat şi exasperează lumea culturală românească, acela al numirii şi menţinerii la conducerea revistei Tribuna din Cluj a lui Mircea Arman. Din relatarea lui Laszlo Alexandru aflăm date noi din desfăşurarea acestei halucinante şi prea triste istorii. De pildă, ce SMSuri îi trimitea Mircea Arman profesorului Ion Vartic: „Vă sparg domnule profesor. Vă demolez. Mircea Arman nu are schelete în dulap. Vă sparg, repet, nu sunt aşa de prost cum credeţi, am ştiut de la început. Te provoc, boule.” (22 februarie) „Eşti o nulitate absolută cum spunea Breban, băiete. Cu mine te-ai întîlnit, geniule care nu ai scris nimic. Domnule nu mă cunoşti, mă duc în nebunie, nu am nimic de pierdut. Nu ai operă, 3 cărţi pînă la 70 de ani e nimic, crede-mă. Şi ce cărţi? Ai habar ce înseamnă traducerea lui Heidegger, băiete? Generaţia noastră vă termină. Sunteţi 0 băieţi.”(15 mai) „Domnule profesor. Nu aveţi nicio şansă. Încep atacul. Va fi un cutremur. Atît dvs. cît şi prietenii.” (tot 15 mai) „Ce faci gunoiule?” (22 mai). Dar cel mai şocant şi inacceptabil lucru este că autorităţile din Cluj (Consiliul Judeţean, preşedinte Horea Uioreanu) se încăpăţânează să-l păstreze în funcţie, şi la această dată, pe cel care se comportă ca un terorist nimerit în spaţiul cultural.

Când ne exprimăm admiraţia

Ne-a atras atenţia în revista 22 (nr. 26) un articol intitulat Patapievici, în care Daniel Cristea-Enache iese din regula autohtonă, aceea care s-ar rezuma cam aşa: admiraţia noastră în exces pentru diverse persoane durează atâta vreme cât ele se află în funcţii înalte; când nu mai ocupă respectivele funcţii, sentimentele noastre faţă de aceleaşi persoane se schimbă subit – ne devin indiferente sau chiar găsim atâtea să le reproşăm. Ei bine, în acest moment, când Horia-Roman Patapievici nu mai deţine acea poziţie publică de preşedinte al ICR, criticul literar ţine să facă „o analiză la rece a performanţelor înregistrate de Institutul Cultural Român şi de literatura română datorită lui Horia-Roman Patapievici şi echipei sale”. Concluzia sa este limpede: „…pot exprima public admiraţia mea pentru ceea ce a făcut un intelectual strălucit în serviciul culturii române”. Să reţinem şi câteva dintre argumentele, convingătoare, cu care Daniel Cristea- Enache îşi susţine pledoaria: „Întâmplarea face să-mi fi dat demisia de la Editura Institutului Cultural Român, în 2005, în semn de solidaritate cu Augustin Buzura. Acest fapt nu a contat pentru Horia- Roman Patapievici: nici ca director al revistei Idei în dialog, unde mi-a oferit o rubrică şi mi-a publicat cronici negative la autori traduşi prin Institutul Cultural Român (Mircea Cărtărescu, cu Orbitor 3, este cel mai bun exemplu), nici ca preşedinte al ICR, ani buni. Niciodată nu mi-a obiectat că gândeam altfel pe un subiect. Ce diferenţă între Horia-Roman Patapievici şi succesorul său la ICR! Şi ce eleganţă, a celui dintâi, prin faptul că a refuzat să- i fie traduse cărţile prin programele ICR”.

Capitala unei stări de spirit

Sub titlul Vremea noilor boemi, revista ORIZONT (nr. 6), publică, pe patru pagini, discursul ţinut de Ioan Holender în Aula Magna a Universităţii de Vest din Timişoara. Faimosul timişorean, afirmat ca director al Operei din Viena, se întoarce acasă şi vorbeşte cu emoţie despre spiritul Timişoarei şi despre şansele acestui oraş de a deveni Capitală Europeană a Culturii: „Aceasta este comunitatea timişoreană care a provocat atâtea nostalgii îndepărtaţilor. E Timişoara oamenilor care nu l-au uitat pe Wilhelm Mühle, cel care a făcut aici parcul cu 300 de soiuri de trandafiri. E Timişoara în care încă se mai păstrează ca o legendă concertul lui Franz Liszt şi unde oamenii se mai întreabă unde e placa de marmură stacojie care ar fi trebuit să acopere mormântul iubitei lui Beethoven. E Timişoara unde în 1981 a putut să apară festivalul TIM Rock, recent «reînviat». Nici un alt eveniment din perioada aceea nu purta cuvântul «rock» în titulatură.” Este inspirată ideea timişorenilor de a transforma o personalitate de talia lui Ioan Holender în avocat al cauzei lor: să sperăm că oraşul de pe Bega va izbuti să devină, pentru un an, Capitală Europeană a Culturii. Oricum, pentru mulţi români, acest oraş rămâne tot timpul capitală, capitala unei stări de spirit, care conţine nuanţe importante ca toleranţa interetnică, demnitatea, curajul.

Adevărul unei epoci

În revista ARGEŞ (nr. 6) profesorul Mihai Barbu publică un text intitulat Autobuzul care voia să treacă Dunărea cu elicopterul. Sub acest titlu suprarealist, se ascunde de fapt o reconstituire foarte atentă a unei încercări de evadare din lagărul comunist, petrecută în urmă cu mai bine de 30 de ani. În ziua de 23 August 1981, pe atunci zi de „mare sărbătoare naţională”, Andrei Drăgănescu şi alţi câţiva oameni din comuna Pui, aflată la 30 de kilometri nord de Petroşani, au furat arme de la postul de miliţie din localitate, au deturnat un autobuz cu călători în oraşul Haţeg şi, sub ameninţarea cu arma, l-au obligat pe şofer să-i ducă la Timişoara, iar aici au cerut autorităţilor un elicopter care să-i treacă în Serbia, unde sperau să devină, în fine, liberi. Totul, însă, a sfârşit cu un măcel, în pădurea Făgetului. Astfel de relatări, cum este cea din revista Argeş, au meritul că aşază în adevărata lumină o epocă istorică în care asemenea evenimente sinistre erau foarte bine ţinute sub control de autorităţi şi rămâneau necunoscute celor mai mulţi dintre noi.

Personaje memorabile

În DILEMATECA (nr. 85), Marius Chivu realizează o simpatică anchetă: Cel mai sexy personaj masculin din literatura română. Sunt de citit răspunsurile inteligente şi nelipsite de francheţe, pe care le oferă câteva scriitoare: Lavinia Bălulescu, Ruxandra Cesereanu, Rita Chirian, Ioana Pârvulescu, Corina Sabău, Simona Sora şi Cecilia Ştefănescu. Exemplificăm cu opţiunea exprimată de Ruxandra Cesereanu: „Optez şi votez pentru locotenentul Ragaiac din romanul Rusoaica de Gib I. Mihăescu, întrucât fantasmele sale adînci şi nuanţate fac din el cel mai erotic şi erotizant personaj masculin din literatura română. Probabil că orice femeie şi-ar dori să fie fantasmată aşa cum o face Ragaiac cu rusoaica lui. Precizez, însă, că locotenentul lui Gib I. Mihăescu nu intră nici în tipologia lui Don Juan, nici în aceea a lui Tristan. El este pur şi simplu Ragaiac şi, doar astfel, fiind ceea ce este, instaurează convingător o nouă tipologie masculină, aceea a fantasmatorilor de marcă, tulburători şi vrednici să fie iubiţi.” Un scurt comentariu: „aleşii” scriitoarelor intervievate sunt personaje din proza interbelică. Să fie acesta un semn că prozatorii de azi nu mai creează personaje memorabile de acest tip? Şi-au pierdut ei, oare, ştiinţa de a iubi sau pe aceea de a descrie iubirea?