Un caz spectaculos din sumbra noastră istorie recentă

În revista 22 (nr. 43, 29 octombrie – 4 noiembrie), la rubrica Perspective, Oana Demetriade, cercetător CNSAS, prezintă un caz spectaculos din sumbra istorie a instalării comunismului în ţara noastră: securistul Nicu Rădescu vs. primul-ministru Nicolae Rădescu. Între cele două personaje istorice cu evoluţii politice diametral opuse nu este doar o simplă potrivire de nume, ci o legătură de sânge foarte puternică: securistul Nicu Rădescu a fost chiar fiul generalului Nicolae Rădescu, primministru al României între decembrie 1944 şi februarie 1945. Între alte fapte de „bravură”, fiul s-a remarcat şi printr-o scrisoare deschisă către tatăl său, scrisoare publicată în importante ziare comuniste ale vremii, Scânteia şi România Liberă, în care sunt mistificate acţiunile premierului: „Cu toată durerea pe care o simt, trec peste sentimentele mele de fiu, deoarece mai presus de orice stau interesele Patriei.” E de citit întreg dosarul. Să spunem aici doar că acest personaj dezolant, Nicu Rădescu, a făcut în cadrul Securităţii o carieră terminată brusc: în anul 1951, când era deja maior, a fost trecut în rezervă. Îl regăsim apoi referent tehnic la Arhivele Statului, apoi angajat al Oficiului Naţional de Turism Carpaţi şi, în fine, funcţionar la cooperativa Radio Progres. A murit târziu, în 1993, când a fost incinerat.

O piesă a lui Shakespeare sub lupa unui cunoscător

În revista LUCEAFĂRUL DE DIMINEAŢĂ, George Volceanov semnează un amplu eseu intitulat Henric al VI-lea, partea a doua sau istoria medievală reinterpretată de analistul politic William Shakespeare. Este o contribuţie preţioasă a unui specialist recunoscut în opera marelui dramaturg: „Textul acestei piese ni s-a transmis în două variante. (…) Ca în cazul mai tuturor pieselor shakespeariene, o datare exactă a compoziţiei este, practic, imposibilă. Astăzi, majoritatea specialiştilor înclină să creadă că aşa-zisele părţi a doua şi a treia ale trilogiei Henric al VI-lea au fost scrise înainte (ba chiar cu mult înainte) de Henric al VI-lea, partea întâi, piesă ce este rodul colaborării dintre Thomas Nashe, Robert Greene, George Peele, Christopher Marlowe sau un imitator al acestuia şi Shakespeare, acestuia din urmă atribuindu-i-se şi cele mai impresionante scene (cele cu sfârşitul tragic al lordului Talbot şi al fiului său John în bătălia de la Bordeaux, din 1453).” Informaţiile puse în circulaţie de anglistul George Volceanov sunt de interes pentru tot publicul, nu doar pentru iniţiaţi.

Despre agenţii de influenţă

În SUPLIMENTUL DE CULTURĂ (nr. 413, 12-18 octombrie), Dinu Zamfirescu îi acordă un interviu lui Răzvan Chiruţă, cu prilejul apariţiei cărţii sale Cîrtiţele Securităţii: Agenţi de influenţă din exilul românesc. Bun cunoscător al realităţilor din exilul românesc, Dinu Zamfirescu trece în revistă câteva dintre cazurile notorii de agenţi de influenţă, unii dintre ei recrutaţi chiar dintre foşti luptători anticomunişti, folosiţi de Securitate pentru a-şi îmbunătăţi imaginea în Occident. Iată câteva nume desprinse din discuţia publicată de revista ieşeană: Iosif Constantin Drăgan, Gustav Pordea (pentru care „Statul român, prin Securitate, a plătit partidului de extremă dreaptă al lui Le Pen 500.000 de dolari, ca acest om să candideze pe listele sale în primul parlament european”); apoi, Virgil Veniamin, Eftimie Gherman şi, în fine, Pamfil Şeicaru. Iată ce aflăm, dintr-o întrebare şi răspunsul la ea, despre acesta din urmă: „Totuşi, Pamfil Şeicaru solicita permanent bani de la securiştii care-l vizitau, invocând că este foarte sărac. Este reală această sărăcie a sa? Inclusiv dumneavoastră scrieţi că existau informaţii că a reuşit să scoată din ţară o parte din averea sa interbelică? El, într-adevăr, şi-a trimis prin fostul său ginere, care era în corpul diplomatic, o parte din bani în Elveţia, dar acesta i-a tocat economiile. Când Şeicaru a plecat, a mai luat nişte tablouri, dar fără valoare prea mare în străinătate. El fusese un om foarte bogat în România, dar s-au pierdut toate. Deci nu minţea. Pe urmă, soţia lui a avut probleme de sănătate şi a murit. În ultima sa perioadă de viaţă a fost întreţinut de o persoană din Germania, căreia i-a ascuns că a vizitat România comunistă.” Într-adevă r, întortocheate şi întunecate coridoare are istoria secolului XX românesc.

Din sumar

Numărul 89 (octombrie) al revistei DILEMATECA se deschide cu un interviu realizat de Claudiu Constantinescu cu Alain Guyard, „profesor de filozofie, eseist, dramaturg, romancier, filozof de consum cu discurs metafizic”. Ion Vianu scrie despre „gloria unui solitar”, René Guénon. Christel Wollmann- Fiedler, într-un text plăcut intitulat Bucovina – schiţe literare (tradus din germană de Nora Iuga), încearcă să stabilească unde a fost de fapt „Mica Vienă”. Ancheta revistei, realizată de Marius Chivu, le propune mai multor scriitori să răspundă la întrebarea Ce-aţi amîna(t) să faceţi în viaţă? Stela Giurgeanu prezintă un colţ de lume, oraşul turcesc Tire. Putem citi un poem al lunii, „Să mori pe malurile Senei”, al poetului brazilian Horacio Costa, şi o povestire a lunii, „Cealaltă bătălie din Ayacucho”, de Fernando Iwasaki. Avem şi o avanpremieră editorială 33 de lecţii de filozofie de şi pentru băieţii răi de Alain Guyard. De asemenea, sunt de reţinut capitolul bogat de recenzii literare, însemnările lui Petre Răileanu despre arta contemporană la Veneţia şi, ca document, scrisoarea lui Barbu Delavrancea către Panait Cerna.

Fînăritul, ca patrimoniu

În DILEMA VECHE ne-a atras atenţia articolul semnat de de Vintilă Mihăilescu: Pro-şura şi patrimonializarea fînului. Dincolo de titlul neologistic, textul semnalează o veche şi, din păcate, ignorată, valoare naţională, fînăritul: „Şi ajungem astfel la adevăratul obiect de patrimoniu, din care şura este doar un element component: arta fînului, fînăritul ca să spunem aşa, un adevărat patrimoniu imaterial reprezentativ pentru România şi excepţional pentru Europa. Pentru mine şi alţi colegi, nu chiar novici în ale ţărăniei, a fost nevoie însă de o echipă de biologi suedezi ca să înţelegem cu adevărat acest lucru. Timp de cîţiva ani, aceştia au bătut păşunile Maramureşului, uimiţi de fiecare dată cînd descopereau nu ştiu ce plantă sau gînganie pe care „la noi nu o vezi decît în cărţile de specialitate” şi care fac parte dintr-un ecosistem al fînului practic dispărut din majoritatea spaţiilor europene. O uimitoare biodiversitate, altfel spus, dependentă de o anumită practică a „fînăritului” pe care ţăranii noştri încă o mai cunosc, chiar dacă renunţă pe capete la ea dintr-un motiv lesne de înţeles: creşterea vitelor încetează să mai fie preocuparea lor principală.” Constatăm, şi prin acest exemplu, că avem preţioase comori, mari şi mici, pe lângă care trecem miopi, fără să fim conştienţi de ce reprezintă cu adevărat.