A gândi totul pe cont propriu

Recomandăm din revista 22 (nr. 49) eseul semnat de Vlad Zografi despre Richard Feynman, considerat „al treilea fizician arhetipal după Newton şi Einstein”. Este interesant un anume accent pe care Vlad Zografi îl pune privind felul, absolut impresionant, cum funcţiona mintea savantului: „De la bun început, Feynman a gândit în întregime pe cont propriu. Toată matematica pe care a învăţat-o, a învăţat-o de fapt deducând-o de unul singur. Ba chiar şi-a creat notaţii doar ale lui. Nu a preluat nimic în mod automat din afară, mintea lui atacase deschis, pe o cale originală, tot ce făcea obiectul cunoaşterii la care a ajuns. Pus în faţa straniei mecanici cuantice, nu avea altă soluţie decât s-o reformuleze, aşa încât s-o facă să devină a lui. Feynman nu-i cita pe alţii, se cita doar pe sine. Apoi, avea dificultăţi şi să-i citească pe alţii, fiindcă gândea prea intens în propriii lui termeni. Se bucura de ce descoperea, indiferent dacă la lucrurile acelea ajunseseră şi alţii, fiindcă descoperirile şi le integra în fiinţa lui, îşi mobila fiinţa cu descifrări.” Înţelegem de ce personalitatea lui Richard Feynman fascinează şi astăzi, la un sfert de secol după moartea sa.

„Poezia uneşte extremele“

În acelaşi număr din revista 22 putem citi un interviu cu Anca Vasiliu care, după ce a părăsit România, a făcut o strălucită carieră academică în Franţa: este director de cercetare la Centrul Léon Robin (CNSR – Universitatea Paris-Sorbonne), este îndrumător de doctorate şi predă cursuri de filosofie antică. Interviul este prilejuit de recenta premiere de către Academia Franceză a volumului său Images de soi dans l’Antiquité tardive. Merită să ascultăm vocile acestor conaţionali care se dovedesc competitivi şi când ies în afara scenei dâmboviţene. Iat-o pe Anca Vasiliu vorbind, de pildă, despre legăturile sale cu poezia (de amintit că este traducătoarea în franceză a lui Daniel Turcea şi Nichita Stănescu): „Da, am avut întotdeauna timp pentru poezie fiindcă poezia nu cere timp, ci o dispoziţie interioară, atât a minţii, cât şi a privirii. Poezia uneşte extremele într-o fracţiune, aproape instantaneu; expresia ei traduce atenţia pe care omul o acordă celui mai mărunt detaliu din lumea care-l înconjoară şi care îl conduce de îndată la posibilitatea de a îmbrăţişa universul; este ceea ce filosofia face în mod laborios, prin demonstraţii logice şi prin sisteme de referinţă complexe; este de asemenea ceea ce poate realiza matematica sau muzica, fiecare cu mijloacele ei specifice.” Aceste adevăruri despre virtuţile poeziei sunt, desigur, adevăruri ştiute şi răsştiute, dar e bine să fie repetate oricât de mult.

Standul ca autostrada

Adrian Alui Gheorghe, despre Târgul de Carte de la Frankfurt, la care a participat: „La standul Franţei, de exemplu, întins pe aproximativ un hectar, ministrul Culturii a fost prezent în toate zilele Târgului, a intrat în dialog cu presa, cu vizitatorii. Părea firesc să fie acolo. Franţa era Franţa, o simţeai în toate evenimentele, în toate coperţile expuse, în freamătul prezentărilor. La standul Chinei cartea era spectacol, recentul premiu Nobel al lui Mo Yan a dat pisc unui relief şi aşa de înălţime. La standul Germaniei şi în tot spaţiul din jur personajele cărţilor au dat buzna dintre file în realitate. Ce se întâmpla la standul României? Era linişte. O linişte subînţeleasă care exprima „eterna” noastră criză financiară în ceea ce priveşte cultura. Ceva cărţi erau expuse pe rafturi standardizate. (…) În acelaşi timp, dacă e să apreciem corect, prezenţa României la Târgul de Carte de la Frankfurt a fost una normală. De un firesc copleşitor. Chiar aşa…! Standul nostru arăta ca echipa naţională de fotbal care nu s-a mai calificat de decenii la niciun campionat important. (…) Semăna cu o autostradă românească făcută de românii înşişi. La standul de la Târgul de Carte de la Frankfurt eram acasă.” Textul îl găsim în revista CONTA (nr. 13, 2013), care apare la Piatra Neamţ şi care, de nevoie (tot din pricina banilor!), din publicaţie trimestrială, s-a transformat într-un volum cu o singură apariţie pe an.

Mici războaie şi versuri

În ARGEŞ (nr. 9, septembrie 2013), Liviu Ioan Stoiciu se războieşte cu profitorii din masonerie, într-un text intitulat Atunci când masoneria se transformă în delir: „Bieţii masoni, cât mai suferă ei când sunt deconspiraţi şi arătaţi cu degetul că se cred buricul pământului şi nu sunt decât nişte şmecheri, «aleşi ai sorţii» înregimentaţi, «băieţi de gaşcă» – altfel, mediocrităţi descurcăreţe, în cele mai multe cazuri.” Poetul îşi ia şi fireşti măsuri de precauţie în demersul său publistic: „Dar să nu generalizez. Sunt şi masoni de toată isprava…”. Din acelaşi număr al revistei piteştene am reţinut şi debutul(?) în poezie al criticului literar Nicolae Oprea. El publică un amplu grupaj de versuri reflexive, de inspiraţie egeeană, scrise sub semnul lui Kavafis: „Olimpienii par întrupaţi în arbori şi arbuşti cu mari corole,/ De la măslinul sfânt până la leandrul roz şi senzual,/ Viţa de vie, arborele-trompetă, palmierul, arborele de mătase,/ Teiul înmiresmat şi pinul înaintând spre mare/ Dinspre muntele verde Sithonia.” Aşadar, în orice critic stă aţipit un poet?

Banul public în cultură

În DILEMA VECHE (nr. 513), Sorin Cristian Semeniuc răspunde la întrebarea Până unde este sănătos etatismul în cultură?, luând exemplul pe care-l cunoaşte, al Iaşului: „Patru evenimente de marcă din Iaşi, în 2013, au fost Festivalul Internaţional al Educaţiei (FIE), Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT), Gala Premiilor Operelor Naţionale şi Gala Premiilor UNITER. În toate cazurile, finanţarea din bani publici a fost covârşitoare. Dacă la primul eveniment, organizat de Primărie, suma alocată a rămas un mister, publică fiind doar cea de 100.000 lei, alocată de Consiliul Judeţean (partener al festivalului), la FILIT lucrurile au fost mai transparente: Consiliul Judeţean a virat Muzeului Literaturii (organizator), echivalentul a 500.000 de euro. 100.000 de lei au ajuns de la Primărie la Opera Română pentru Gala Premiilor, iar pentru relocarea UNITER, Consiliul Judeţean a alocat 180.000 lei.” Evident că o asemenea generozitate bugetară (500.000 euro, înseamnă circa 2.250.000 de lei, pentru FILIT!) e în măsură să modifice comportamentul unora dintre beneficiari, după cum precizează comentatorul de la Dilema veche: „Un apreciat scriitor ieşean, din noua generaţie, tuna şi fulgera, până anul trecut, pe blog şi într-un săptămânal de cultură, împotriva guvernării din acea vreme. După schimbare, a mai postat doar două texte în care îşi arăta consternarea faţă de acţiuni ale noului ICR, dispărând apoi din spaţiul public. A revenit recent, fiind implicat în organizarea FILIT, manifestare finanţată de liberalul Cristian Adomniţei.” Şi am adăuga: o asemenea ploaie torenţială cu bani publici schimbă nu doar comportamentul unor oameni, ci chiar caracterul lor.