Copita dlui Ghinea
Am citit deseori cu interes articolele
lui Cristian Ghinea din DILEMA VECHE.
Intitulat „Griji luxemburgheze”, articolul
din numărul 591, 11-17 iunie, ne ridică
un măricel semn de întrebare, privitor
atât la seriozitatea autorului, cât şi
la calitatea informaţiei lui. Iată: „Academia
Română cu Nicolae Breban, oricâte
ceremonii frumoase ar produce, e din
filmul cu Ceauşescu, nu din cel cu
Marele Duce (al Luxemburgului – n.n.).
Şi nu pentru că vorbeşte Breban prostii,
acesta e doar un simptom, ci pentru
că Academia Română e un exemplu
de proastă guvernare. Ştiţi câte institute
de cercetare are Academia? Câteva
zeci. Aţi auzit de vreunul dintre ele?
Ştiţi nume de rezonanţă măcar europeană
date de cercetarea patronată de Academie? […] Dacă Academia Română ar dispărea
mâine, nu am simţi nici o lipsă”. E
dreptul dlui Ghinea, mai puţin simţitor
din fire, să nu fie afectat de dispariţia
„forului de traficat prestigiu”, cum
numeşte, cu eleganţă, Academia,
dar de ce ne crede pe toţi părtaşi la
convingerea d-sale? Mai ales că, după
cum rezultă din elogiul adus în articol
înaltului for, dl. Ghinea e cât se
poate de prost informat cu privirea
la membrii Academiei şi la activitatea
institutelor ei. Ca să lăsăm la o parte
faptul că nu pare să ştie mai multe nici
despre cum funcţionează institutele,
„guvernate” de Academie. Vorbeşte
gura fără dl. Ghinea: din care iese o
prostie capabilă s-o concureze pe aceea
a lui Breban. Are dl. Ghinea date exacte?
A cercetat d-sa activitatea institutelor
academice? A citit Statutul? Toţi
academicienii sunt nişte iluştri necunoscuţi,
numai fiindcă nu-i cunoaşte d-sa? Mai
presus de toate, supărător e şi tonul
superior-ironic al articolului: „ Plus că
am putea avea (dacă Academia ar
dispărea – n.n.) un parc nou şi frumos
pe Calea Victoriei (în fine, o informaţie
exactă! –n.n.), dacă dăm la o parte
gardul care înconjoară sediul Academiei”.
Asta înseamnă să dai o copită, fără
măcar să arunci, ca măgarul, o privire
înapoi.
Iar şi iar
despre timbrul cultural
Hotărît lucru, Lidia Bodea a făcut
o obsesie din problema timbrului
cultural. Într-un interviu din „România
liberă”, citat cu suspectă aprobare
de Marius Chivu în acelaşi număr
din „Dilema veche”, purtătoarea de
cuvânt a lui Liiceanu la Editura Humanitas,
mărturiseşte că „dinspre AER (Asociaţia
Editorilor din România) avem pe rol
campania care vizează timbrul literar”
(Cultural, dragă doamnă). În acest
moment, aşteptăm decizia Avocatului
Poporului şi avem perfect întemeiată
speranţa că această anacronică şi
ne-europeană lege a timbrului literar
(sic!) să fie declarată neconstituţională,
cum, în fond, şi este”. Chiar aşa! Nu
ştim pe ce contează Lidia Bodea
când aşteaptă ca Avocatul Poporului,
un surdo-mut binecunoscut, să se
pronunţe. În orice caz, n-ar trebui să
conteze că va declara legea ca
neconstituţională, fiindcă nu e treaba
lui, ci a Curţii Constituţionale. Care,
de altfel, s-a pronunţat, cu câţiva ani
în urmă, în favoarea constituţionalităţii
legii. Ar fi cât se poate de neconstituţional,
şi totodată amuzant, ca Avocatul
Poporului să iasă tocmai în acest caz
din muţenia lui de schimnic pe banii
contribuabilului. Cât despre „consecinţele
nefaste” pentru consumul cultural pe
care o astfel de lege le-ar (sic!) avea,
numai Chivu ştie. Dacă, în loc să încerce
să-l scoată din muţenie pe Avocatul
Poporului, editurile şi-ar declara onest
tirajele, s-ar vedea şi cum stau cu cifra
de afaceri, pe care taxa de timbru n-o
influenţează în alt fel astăzi decât ieri,
de când legea se aplică. Nimeni n-a
vorbit de o nouă lege, ci doar de
amendarea celei existente. Repetăm
a nu ştim câta oară că amendamentele
propuse au în vedere doar transparenţa
tirajului şi nu suplimentează costul
actual pe exemplar. E regretabil că
reaua-credinţă a editorilor, care pretind,
fără nici un temei real, a fi ameninţaţi
cu falimentul de legea timbrului, e
salutată cu inconştientă voioşie de
către colaboratorul permanent al
„Dilemei vechi”, aflat, nu prima
oară, în afara adevărului: din motive
personale, care nu ne scapă.
De ce a dispărut FILIT
Organizatorii FILIT au anunţat că
ediţia a treia a Festivalului, care urma
să se desfăşoare la toamnă, nu va mai
avea loc. Autorităţile locale susţin că
organizatorii s-au pripit şi că, în ce
le priveşte, ele n-au cerut renunţarea
la Festival. După suspendarea preşedintelui
Consiliului Judeţean, care a fost iniţiatorul
manifestării ieşene şi sufletul ei,
autorităţile au solicitat un audit. Suficient
pentru a induce îndoiala cu privire la
felul cum au fost cheltuiţi banii la
primele două ediţii. Ceea ce autorităţile
locale nu par să înţeleagă este că un
Festival de talia FILIT nu se poate face
cu bani puţini. E limpede că auditul cu
pricina viza prezumţia de vinovăţie a
preşedintelui suspendat al Consiliului
Judeţean, ca şi cum acesta ar fi ţinut
Consiliul, acelaşi în 2013 şi 2014 ca
şi în 2015, neinformat şi neconsultat,
aprobând banii de capul lui. Legea fiind
clară, în această privinţă, clare sunt şi
motivele auditului. Rezultatul este
că un Festival care s-a bucurat de mare
succes, contribuind din plin la eventuala
alegere a Iaşului drept capitală europeană,
e practic desfiinţat din cauza unor
rivalităţi politice. Reacţiile au fost foarte
severe. Citiţi articolele lui Mircea
Vasilescu din „Adevărul” şi Carmen
Muşat din „Observator cultural”, care
atrag atenţia asupra faptului că nu
se pot face manifestări culturale de
anvergură dacă la fiecare schimbare
politică se schimbă şi proiectele culturale.
Exemplul Sibiului, al Alba Iuliei, al
Sectorului II Bucureşti, al Clujului şi
al altor oraşe şi judeţe arată că stabilitatea
politică e favorabilă culturii. O lecţie
pe care ar trebui s-o înveţe toţi oamenii
politici: să nu lege schimbarea echipei
de la conducere de schimbarea unor
proiecte culturale care pretind mai
multe legislaturi la rând, altfel spus,
o anumită continuitate.
„O iconoclastie primitivă”
În revista ARGEŞ nr. 6, Dumitru
Augustin Doman îl invită pe Gheorghe
Grigurcu să exprime un punct de vedere
privind „lupta dintre generaţiile literare”.
Tăioasă, dar fin argumentată, analiza
făcută de reputatul critic literar se
reţine. Reproducem aici mai multe
pasaje din textul său care merită să
fie cunoscut nu doar de cititorii revistei
piteştene: „Am putea aprecia ţinuta
culturală a generaţiilor 60 şi 80, prima,
e adevărat, consolidată de inserţia în
textura sa a unor întârziaţi mai în vârstă,
nu o dată străluciţi. Aveau loc, inclusiv
prin aportul vârstnicilor, branşări atât
la interbelicul nostru execrat de cârmuirea
comunistă, cât şi la ambianţa europeană,
parţial eliberată de regimul carantinei
ideologice. În schimb, aşa-zişii douămiişti
au adus spectacolul unei manifestări
în afara canonului cultural. Frecvent,
mult prea frecvent, un existenţialism
simplificat, sordid, sustras oricărei
conştiinţe normative, fie şi al uneia
numite familiar „buna creştere”. O
vulgaritate prea ostentativă pentru a
nu avea aerul unei mode cu viaţă scurtă,
al unui accident. Fără nicio privire
aruncată în trecut sau în viitor, în
această înscenare a unui prezent de
doi bani.” Gheorghe Grigurcu observă
şi reliefează cu fineţe şi nepotrivirea
şocantă dintre mizerabilismul autorilor
de beletristică douămiişti şi opţiunile
comuniste ale unor critici şi eseişti din
această promoţie: „Câţiva tineri critici
şi eseişti optează pentru «valorile»
comunismului. Adică privesc totuşi în
urmă, dar nu într-acolo unde s-ar fi
cuvenit, ci spre, cum s-ar zice, o groapă
de gunoi a istoriei, aspirând miasmele
ei fetide. O stranie juisare de tipul unei
perversiuni. Condamnă restabilirea
legăturilor cu perioada noastră interbelică,
asemuind-o cu pomădarea şi dichisirea
unui cadavru, întind peste veac o mână
amicală tendenţionismului gherist cel
cu atât de nefaste consecinţe, ba chiar
nu se dau în lături de la, incredibil,
«estetizarea» lui Ceauşescu. Aceasta
e în fapt, d-le C. Rogozanu, dichisirea
unui cadavru săvârşită de confratele
dvs., Alexandru Matei, care-l acoperă
până şi cu zorzoane avangardiste.
Enormitatea se asociază de minune cu
umorul involuntar, cel mai savuros tip
de umor.” Autorul textului din Argeş
completează portretul colectiv al acestei
promoţii cu alte trăsături: „Un punct
slab al douămiiştilor îl constituie
neîndoios ignorarea predecesorilor,
producând un vertij al golului astfel
ivit. Nesocotirea reperelor culturale
merge până la o iconoclastie primitivă,
sub chipul unei liste de autori «expiraţi»,
adesea dintre cei mai de seamă.” Sau:
„Azi, ce întâlnim la scriptorii noştri?
Dejecţii nu doar mentale, ci şi fiziologice.
Din păcate aproape numai un asemenea
material.” În fine, concluzia criticului
privind această luptă dintre generaţii
este la fel de limpede şi de expresivă:
„o confruntare între mânuitorii de
floretă şi nişte inşi care vor să arunce
asupra lor găleţi conştiincios umplute
cu dejecţiile luate dintr-o hazna.”
