O povestioară cu poeţi
şi versurile lor
La înapoierea de la o manifestare
literară, câţiva poeţi, într-un compartiment
de tren, purtau o discuţie despre
evenimentul tocmai încheiat, încercând
să-l rezume, cu luciditate şi cu amărăciune.
În esenţă, ei constatau că la lecturile
publice la care participaseră undeva
în ţară, practic, nu avuseseră public.
Sau avuseseră un public format exclusiv
chiar din ei înşişi, cei treizeci - patruzeci
de poeţi prezenţi acolo. Iar reacţia
acestui public special la poeziile ascultate
fusese una de respingere, de rivalitate
încordată, fiecare aştepta de la celălalt
să dezamăgească, auditoriul era satisfăcut
nu dacă versurile unuia sau ale
altuia erau bune, ci dacă erau proaste.
Suntem tentaţi să le dăm dreptate:
poezia şi cei care o practică se pare că
au intrat pe un drum care se înfundă.
Cu fiecare zi, cititorii adevăraţi de
poezie se împuţinează, iar tendinţa
este să dispară de-a dreptul. Şi cu
cât sunt mai părăsiţi de cititori şi cu
cât poezia devine pentru omul de rând
o îndeletnicire de neînţeles, ca un
soi de joc de cuvinte încrucişate ciudat
rău, în loc să fie alarmaţi de această
devalorizare, de această pierdere de
prestigiu şi de sens, poeţii, parcă orbiţi
şi mânaţi de o forţă autodistructivă,
sunt prinşi într-o competiţie zadarnică,
duc războaie ei cu ei, căutând, cu
vehemenţă şi chiar cu ură, cu o ferocitate
greu de explicat, să stabilească priorităţi
şi ierarhii care să-i cuprindă pe ei la
vârf şi să-i elimine pe ceilalţi. Aşa, în
loc să bucure, poezia ajunge să deprime.
Boală curată, nu ştim ce nume e potrivit
să-i dăm.
Un iniţiat în arta compromiterii
În revista 22 (nr. 24), Daniel Cristea-
Enache exprimă un punct de vedere
ferm şi fin argumentat în ceea ce se
cheamă scandalul Breban – Patapievici
şi Liiceanu. De ce atrage atenţia
intervenţia criticului Daniel Cristea-
Enache? Fiindcă el introduce în scenă,
curajos, un nou personaj despre care
toată lumea ştia că este parte principală
în conflictul acesta, ca şi în altele,
dar al cărui nume nu era rostit de
nimeni, Eugen Simion: „Mie mai vinovat
decât acad. Nicolae Breban mi se pare
acad. Eugen Simion, care, pentru a-l
taxa prin intermediari pe «demitizatorul»
H.-R. Patapievici, l-a stârnit şi încurajat
pe colegul său în această nefericită
direcţie. Simion văzuse emisiunea
de la Antena 3 şi-i plăcuse, iar la
data şedinţei de la Academie avea
cunoştinţă de fanteziile lui Breban
de la ICR. Ştia deci bine ce face când
l-a invitat să rezume contribuţia sa de
la Antena 3; nu era un om luat prin
surprindere. În fapt, preşedintele Secţiei
i-a creat condiţiile pentru ca acesta să
se reverse acuzator-delirant şi l-a
compromis pe Breban cu Breban însuşi.
Compromiterea poate fi o artă. Interesant
cum fostul preşedinte al Academiei
Române nu găseşte ceva mai bun de
făcut decât de a o trece prin diferite
stadii: de la compromiterea «adversarilor»
(Patapievici, Liiceanu) la compromiterea
«prietenilor» (Breban, ca altădată
Sorescu şi Valeriu Cristea) şi de aici la
cea a instituţiei (Academia Română)
căreia i-a provocat nemeritate daune
de imagine.” Să reţinem: arta în care
Daniel Cristea-Enache îl consideră un
iniţiat pe Eugen Simion este arta
compromiterii.
Dialogul surzilor
De altfel, în CULTURA nr. 22, Eugen
Simion renunţă la poziţionarea distantrezervată
cu care ne obişnuise şi atacă
dezlănţuit tabăra adversă, Patapievici
şi Liiceanu, folosind tot arsenalul de
care dispune. Replica sa ocupă nu mai
puţin de două pagini de revistă şi se
intitulează foarte lung „O etopee
postmodernă sau Despre «un pluton
de execuţie» inventat şi o fabulă şugubeaţă
despre un adulter care n-a avut loc”.
Ca în atâtea rânduri, şi în acest conflict,
ne-o arată textul din Cultura, avem
de-a face cu un dialog al surzilor, în
care fiecare o ţine pe a lui, fără a
răspunde direct la acuzele şi argumentele
adversarului. Dacă e să-l credem pe
domnul Simion, nimic grav nu s-a
petrecut, totul e o făcătură îndoielnică
pusă la cale de gruparea cealaltă:
„Concluzia, formulată de Gabriel Liiceanu
în finalul scrisorii sale, cum că în şedinţa
Secţiei de Filologie şi Literatură a
Academiei Române s-a lansat «o instigaţie
la crimă» este, să-mi fie scuzate vorbele,
o pură aberaţie. Ca şi comparaţia pe
care o face cu mineriadele… Toate
acestea – şi încă altele, pe care le citesc
prin gazete – mă fac să cred că etopeea,
gen desuet, se hrăneşte copios din
utopiile negative ale secolului nostru
şi se pregăteşte să vină la putere…
P.S. Este de mirare pentru mine să
constat că 90 de gazetari, scriitori,
oameni politici (printre ei şi inevitabila
doamnă Macovei, care veghează,
neabătut cum se ştie, la Bruxelles,
asupra statului de drept) au putut crede,
cu atâta uşurinţă, fără a verifica, că
ceea ce se zvoneşte este adevărat sau
este doar o închipuire pusă într-o etopee
publicistică?!” Nu ne este foarte clar
ce legătură are etopeea, pictura
moravurilor şi a caracterelor umane,
cu afirmaţiile scandaloase ale prozatorului
Nicolae Breban, dar chiar nu mai
contează.
Crochiuri expresive
În ACOLADA, Alex Ştefănescu îşi
continuă seria de mini-portrete literare.
Reproducem din numărul 5 al revistei
care apare la Baia Mare două crochiuri
expresive. Al Monicăi Lovinescu: „Prin
comentariile ei de la postul de radio
«Europa Liberă», Monica Lovinescu a
fost decenii la rând (şi anume deceniile
şapte, opt şi nouă ale secolului douăzeci)
un fel de curte supremă de justiţie a
literaturii române. Ori de câte ori în
România comunistă cauza literaturii
părea pierdută, avocaţii ei autohtoni
nemaireuşind să se facă auziţi, mai
exista o speranţă: verdictul pe care
urma să-l dea Monica Lovinescu în
cadrul faimoasei emisiuni Actualitatea
culturală românească.” Şi al lui
Radu Aldulescu: „Radu Aldulescu nu
scrie, ci strigă, răguşit, revendicativ.
El face cronica vieţii primitive a unor
declasaţi şi crede că îi reprezintă pe
oamenii nedreptăţiţi de soartă. Este
de un stângism… stângaci. Şi totuşi…
criticii s-au predat! Ca de obicei,
intelectualii aplaudă în mod iresponsabil
brutalitatea. Se pierd cu firea în faţa
autorilor inculţi care dau sugestie de
forţă, aşa cum se emoţionează
domnişoarele în prezenţa bărbaţilor
muşchiuloşi de la Salvamar.”
Meşteşugul portretului literar
În RAMURI (nr. 6), Eugen Negrici
exersează şi el în meşteşugul portretului
literar. Într-o pagină intitulată banal,
simplu „Însemnări”, criticul notează
în anul 1978: „De ce îl stimez pe Sorescu?
Fiindcă se plictiseşte abrupt, chiar mai
repede decât mine. De ce îl iubesc?
Fiindcă îi percep nesiguranţa şi umilinţa
urcând din aceleaşi izvoare cu ale mele.
La el, fireşte, mai bine camuflate, disimulate
în literatură şi greu de sesizat,
din pricina succesului şi a notorietăţii.”
Sau, în acelaşi an: „Cronica lui Manolescu
despre ultimul volum de poezii al lui
N. Stănescu: severă, respingând orice
compromis cu imaginea sacralizată a
poetului. Aparent o probă impresionantă
de atitudine critică exemplară, necruţătoare
faţă de orice derogare de la valoare,
de la oricine ar veni.(…) Dacă ar fi fost
un interpret, un gânditor-interpret
al limbajului poeziei conştient de
dinamica valorii şi de procesualitatea
receptării, ar fi trebuit să prevadă
simptomul de oboseală, să-l înţeleagă
ca fatalitate a perimării. N.M. e prea
grăbit şi prea sigur pe ce reprezintă,
pe ce portret al lui mizează ca să ia
în seamă astfel de amănunte. El trebuie
să fie senzorul incomparabil al stării
poeziei şi să se profileze, în conştiinţa
noastră, drept singurul critic care îşi
poate permite să se delimiteze nu
numai de opinia generală, ori de poezia
prietenilor, ci şi de el însuşi.” Cum se
vede, în portretizările sale Eugen Negrici
se dovedeşte interesat nu de fotografia
personajelor, ci mai ales de ideile care
definesc ecuaţia, traiectoria literară
după care evoluează diversele personaje.
Un publicist nervos
Pe vremuri, Florin Iaru era un poet
talentat, dar de cînd nu mai scrie poezie,
se compensează în publicistică.
Unde deschizi televizorul, dai peste
Iaru gesticulînd nervos. Răsfoieşti o
gazetă, dai peste Iaru dînd sfaturi
tuturor. Iaru pricepîndu-se la toate,
aflăm că şi pe o reţea de socializare
comentează abundent. Te întrebi: omul
acesta, aflat mereu în priză, oare cînd
mai citeşte? Şi, în general, oare cînd
mai gîndeşte?
O contribuţie recentă a sa, din
„Caţavencii”, arată că rar. Florin
Iaru îi cere colegului său de generaţie
‘80 Mircea Mihăieş „actele la control”,
încurcînd Institutul Cultural Român,
unde Mihăieş a fost vicepreşedinte, cu
Uniunea Scriitorilor din România, unde
colaboratorul revistei noastre se numără
printre membrii Comitetului Director.
El are la USR exact aceeaşi poziţie
instituţională ca Dan Mircea Cipariu,
de care Florin Iaru se simte reprezentat
şi cu care defilează, pe bani publici,
pe la tot felul de manifestări poetice;
mă rog, poezia lui Cipariu şi Iaru…
E curios să defilezi cu Dan Mircea
Cipariu şi să-i ceri socoteală lui Mircea
Mihăieş, dar gusturile publicistului
nostru nervos nu le discutăm; le apreciem
ca atare.
