Absurdităţi
Aflăm din numărul din 6-12 august
al DILEMEI VECHI că Funky Citizens este
„locul de întâlnire al tinerilor cetăţeni
care vor să ia parte la procesul decizional”
şi care „dezvoltă proiecte folosind deştept
(laudă-te gură!- n.n.) tehnologia (on-line),
(virgula nu e a noastră!- n.n.) researchbased
avocacy (sic!) şi educaţia civică”.
Din organizaţia cu nume englezesc fac
parte Alina Calistru, despre care tot ce
ştim este că „se ocupă de proiectele de
organizare comunitară şi justiţie”, şi
Cosmin Pojoranu, care „alcătuieşte de
unul singur (sic!) departamentul de
comunicare”. Atribuţiile celor doi în sânul
organizaţiei fiind relativ clare, competenţele
lor sunt, în schimb, neclare şi, judecând
după „Serialul de legi absurde” pe care
îl semnează în revista sus-menţionată,
ajuns la al treilea episod, foarte discutabile.
Mai întâi, în articol, sunt comentate (mai
nimerit ar fi batjocorite) de-a valma
legi votate şi proiecte legislative respinse
de Parlament. În al doilea rând, nici
una din legile la care se referă episodul
din 6-12 august nu este absurdă. Ba chiar,
legea subvenţionării revistelor de cultură,
votată în unanimitate în ambele camere
ale Parlamentului, are o mare importanţă,
fiind prima de după 1989 care bugetează
cultura română vie. Nici proiectele, nu
totdeauna sustenabile, nu pot fi considerate
absurde. Iar parlamentarii care le-au
respins nu merită urecheala. În al treilea
rând, comentariile sunt inadecvate: ele
nu se referă în fapt la legi sau la proiecte,
nici măcar la conţinutul expunerilor
de motive care le însoţesc, ci la exprimarea,
câteodată precară, din acestea din urmă.
În al patrulea rând, tonul: „Limbajul
prelucrează lemnul (lingvistic) cu o
măiestrie care l-ar lăsa (sic!) invidios
pe orice meşter tâmplar.” Când autorii
serialului se exprimă ei înşişi cum se
exprimă, calambururi precum acesta
sunt, în cel mai bun caz, nepotrivite.
Pretenţia de studiu serios şi documentat
este ruinată de un stil publicistic încetăţenit
la noi de „Academia Caţavencu”, începând
de la titlu (Condiţia poetului în Parlament)
şi de la intertitlurile băşcălioase (Categoria
„Să luăm cultura şi s-o băgăm în dubă”,
pentru legea subvenţionării revistelor,
Categoria „Fustiţe scurte”, pentru proiectul
de lege privind creşterea siguranţei în
unităţile de învăţământ) şi culminând cu
consideraţii care se vor glumeţe, deşi pe
teme cât se poate de serioase. E cel puţin
nedelicat, de exemplu, să afirmi că o
doamnă, fost ministru, eliberată din
închisoare „prin poezie”, ar fi „devenit
motiv de băşcălie naţională, odată ce
poporul internaut a putut citi cele zece
strofe ale operei” doamnei cu pricina. De
când „poporul internaut” a devenit reper
pentru aprecieri critice? Lipsa de civilitate
a consideraţiilor face casă bună cu
informaţiile după ureche: „Nu vorbim de
X, despre a cărui operă am auzit relatări
pozitive”. Şi conduce la ironii gratuite:
„Aleşi de popor ca să le reprezinte interesele
în forul suprem, senatorii şi deputaţii
sunt într-adevăr reprezentativi pentru
firea poetică a neamului”. E regretabil
că Dilema veche acordă pagini întregi
unor articole de această factură, datorate
unor veleitari. Iertaţi să fim, dacă greşim,
dar atât textul, cât şi autoprezentarea ne
îndreptăţesc să nu acordăm nici cel
mai mic credit autorilor.
Post scriptum. Articolul la care ne
referim mai sus debutează cu o informaţie
care a fost dezminţită cu câtva timp în
urmă, ceea ce autorii articolului nu par
a fi aflat: Concursul Poezie de puşcărie
este organizat de Administraţia Penitenciarelor,
nu şi de USR, cum se afirmă în text;
eroarea pleacă de la faptul că preşedintele
juriului respectivului Concurs este Dan
Mircea Cipariu, preşedintele Filialei de
poezie din Bucureşti, dar care a devenit
(nu ştim pe ce cale: ales? numit? autoimpus?)
preşedinte al juriului ca persoană particulară,
nu ca reprezentant al Filialei şi, cu atât
mai puţin, al USR. Facem a doua oară
cuvenita rectificare.
Ce ne arată statisticile
Dintr-un top pe anul 2014 al editurilor
realizat de Forbes România aflăm lucruri
interesante. De pildă, cifra totală de afaceri
pentru cele 64 de edituri monitorizate
a fost de 55.489.430 euro, iar profitul
net cumulat s-a ridicat la 7.458.043 euro,
ceea ce a însemnat o rată a profitului
de 13,4%. Cât despre mărimea editurilor
după cifra de afaceri, pe primul loc se
situează Grup Editorial Litera SRL cu
5.908.363 euro; urmează Grupul Editorial
Art SRL cu 4.908.743 euro, Polirom cu
4.716.618 euro, Humanitas S.A. cu
3.526.493 euro (la care se adaugă Humanitas
Fiction cu 1.028.018 euro), Paralela 45
cu 3.036.529 euro, Rao cu 3.018.589
euro, Trei cu 1.983.340 euro, Nemira
Publishing House cu 1.830.346 euro,
Curtea Veche Publishing cu 1.613.968
euro.Iar opt din primii zece jucători pe
piaţa cărţii au înregistrat creşteri ale
cifrelor de afaceri faţă de anul precedent
(RAO chiar o creştere impresionantă, de
197%!). Acum, întorcându-ne la cifra
totală de afaceri: suma de aproximativ
55.000.000 de euro cum s-ar traduce ea
în taxa de timbru? Cum se ştie dar nu se
spune, doar cartea de beletristică e
purtătoare de timbru literar, adică 40%
din cifra totală de afaceri. Putem, aşadar,
să calculăm cu uşurinţă cât ar fi trebuit
să revină Uniunii Scriitorilor din această
taxă în anul 2014: minimum 440.000 de
euro, nu 80.000 cât a încasat în realitate
USR. Unde este diferenţa, căci suma
respectivă a fost încasată dar n-a fost
direcţionată, cum prevedea legea,
către destinatarii săi? În buzunarul
editorilor, desigur. O singură concluzie:
jalea, plânsetul editurilor sunt evident
ipocrite. Căci ele (o arată limpede statisticile!)
nu trec printr-un dezastru financiar, cum
încearcă să ne convingă. Este de reţinut
însă că o lege aflată în vigoare nu este
respectată de aceste firme cu activitate
economică şi care, iată, fac profit: timbrul
literar nu e împovărător, e doar încasat
şi neachitat.
Valoare şi succes
Recent, Mircea Cărtărescu a primit
un important premiu literar: Premiul
de Stat al Austriei pentru Literatură
Europeană. Dilema veche (nr. 599)
găzduieşte textul de laudatio în onoarea
scriitorului român susţinut de Ernest
Wichner, traducător şi director al Literaturhaus
Berlin: „Juriul merită lauda noastră
pentru curajul său, iar pe Mircea Cărtărescu
îl asigurăm că este unul dintre cei mai
importanţi scriitori pe care îi avem azi în
Europa. Nu ne rămâne altceva de făcut
decât să-i mulţumim pentru tot ce a scris
până acum şi să-l felicităm din toată inima
pentru această distincţie.” La ceremonia
care a avut loc la Salzburg, Mircea Cărtărescu
a răspuns cu un discurs de mulţumire
substanţial, ce poate fi citit şi el în revista
bucureşteană: „La fel de greu, într-un
astfel de discurs, e să vorbesc despre
mine. N-o fac niciodată cu plăcere. Sînt
genul de autor care nu se reciteşte niciodată,
care nu trăieşte între scriitori, care nu se
numeşte măcar, pe sine însuşi, scriitor.
Scrisul este pentru mine un act de credinţă,
o formă de cunoaştere, o cale către interior,
după expresia lui Novalis. Nu scriu nici
măcar ca să public cărţi. De fapt, tot
ce-am scris vreodată este un lung jurnal,
adică o lungă conversaţie, dusă de patruzeci
de ani încoace, cu mine însumi. Scriu
numai de mînă într-un discurs continuu
din care nu şterg nimic şi la care nu adaug
nimic. Nu scriu niciodată cînd nu simt că
trebuie să scriu, aşa încât cuvîntul „scriu”
este impropriu pentru ceea ce fac la masa
mea de scris. În locul lui ar trebui să spun
«sînt scris».” E vădit, traiectoria literară
a lui Mircea Cărtărescu căpătă dimensiuni
continentale şi e plină de strălucire.
A căuta mereu un alt liman
În ORIZONT nr. 7, Vladimir Tismă-
neanu se supune la un test de autoscopie
într-un articol al cărui titlu rezumă propria
condiţie a autorului asumată cu luciditate:
A fi cosmopolit: adică intelectual american,
evreu şi român. Dens, bine argumentat
şi de un dramatism real, textul pro domo
al lui Vladimir Tismăneanu ar trebui luat
în seamă de cei care se situează aprioric
şi definitiv pe poziţii antisemite. Reproducem
un fragment semnificativ: „Nu sunt
orb şi constat că mare parte din campaniile
contra mea din ultima vreme ţine de
obsesiile antisemite pe care nici măcar
Auschwitzul nu pare să le fi astâmpărat.
În realitate, orice intelectual critic este
un cosmopolit, deci orice intelectual critic
este, în felul său, evreu. Spunea cineva
că toţi poeţii sunt evrei. Nu ştiu, dar există
ceva adevăr în această frază. Este o
chestiune de sensibilitate şi de stil. Am
fost între timp în Israel. Mi-am dat seama
că mă pot simţi acasă acolo. Pe de altă
parte, mă simt acasă şi în Statele
Unite, şi în România post-comunistă, cu
toate nevrozele ei. Mă fascinează sionismul,
îi preţuiesc dimensiunea eroic-temerară.
Evreitatea mea este una mai degrabă
spirituală. O trăiesc uneori tragic, altă
dată anxios. Nicicând euforic, întrucât
este o condiţie a alterităţii niciodată
încheiate. Cum poţi fi triumfalist când
ştii că microbul antisemit este încă activ
în această lume? Suntem cumva sortiţi
să căutăm mereu un alt liman.”
Cărţile au viaţa lor
Cum spuneam şi altă dată, cărţile
au viaţa lor, ce se desfăşoară parcă
independent de turbulenţele din viaţa
literară – şi e bine că se întâmplă aşa.
Am primit la redacţie alte titluri noi,
din care menţionăm aici câteva, cu speranţa
că vor avea parte de analize critice pe
larg după această primă consemnare. În
Anul Internaţional al Luminii, Irina Petraş
are ideea să alcătuiască, sub egida Filialei
Cluj a Uniunii Scriitorilor, o amplă antologie
intitulată Lumina din cuvinte. A rezultat
un volum remarcabil prin masivitate
cu cele 424 de pagini format mare ale
sale, dar mai ales prin numărul şi valoarea
autorilor cuprinşi în sumar. Unul dintre
cei mai de seamă scriitori români de
astăzi, Dumitru Radu Popescu, publică
un volum de eseuri, Corul morilor de vânt
(Editura Pallas Athena). Cum cartea apare
în preajma zilei sale de naştere, când
va împlini o vârstă atât de preţioasă, îi
urăm de pe acum La mulţi ani cu sănătate!
Criticul şi profesorul Ion Pop este prezent
în librării într-o altă ipostază a sa, deopotrivă
definitorie, aceea de poet: la Editura
Cartea Românească publică un volum,
Casa scărilor, care conţine şi poeme
apărute iniţial în revista noastră. Cu
un volum elegant de versuri se prezintă
cititorilor şi Traian Ştef:Laus, la Editura
Şcoala Ardeleană, cu o prefaţă de Al.
Cistelecan. Reproducem aici un poem pe
cât de simplu pe atât de frumos: „Era o
mogâldeaţă goală înfrigurată/ Ca un
păianjen contorsionat în zăpadă/ Şi mia
fost foarte frică/ Ieşisem pe terasă/ Şi
m-a apucat un rău din acela/ Când
simţi că te lasă toate puterile/ Numai
să nu mor ca un penibil aici căzut/ Să mă
găsească prietenii/ Care chefuiesc înăuntru/
Dimineaţa să se mire prosteşte/ Mi-am
zis şi am căzut/ Dar a venit mogâldeaţa/
Şi m-a ridicat de subsuori/ Şi am râs
amândoi/ Eu chiar fericit”.
