În văzul lumii

Pe vremuri, când apărea o cronică negativă/ demolatoare la o carte a ta, te închideai în casă şi-ţi trăiai în tăcere nemulţumirea, umilinţa, ruşinea. Iar dacă erai nevricos din fire, eventual îţi rezolvai supărarea la cârciumă: te îmbătai criţă şi făceai scandal în faţa câtorva martori întârziaţi acolo, la un pahar, ca şi tine. Astăzi, scandalul pe care-l provoacă unii autori nemulţumiţi de tratamentul critic aplicat literaturii lor a atins, la propriu, dimensiuni naţionale şi chiar planetare: ne aflăm sub tirania internetului, a reţelelor de socializare şi orice mizerie lansată public se răspândeşte instantaneu, peste tot. Pe vremuri, se respecta convenţia: dacă publici ceea ce scrii e firesc să te aştepţi la orice reacţie critică şi s-o accepţi, chiar dacă nu-ţi convine. Astăzi, nu mai există nicio regulă a jocului, darămite decenţă, politeţe, stimă, preţuire şi alte sentimente pozitive de acest fel. Astăzi, unii autori de literatură calcă totul în picioare bezmetic: e ca şi cum într-un meci de fotbal, unii jucători, deranjaţi de scorul meciului, ar lua mingea în mână şi ar băga-o în poarta celorlalţi, apoi i-ar cotonogi straşnic pe cei din echipa adversă, în fine, le-ar trage o mamă de bătaie şi arbitrilor, furioşi că aceştia nu-i scot pe ei învingători în partida cu pricina. La această nouă-stranie categorie de autori de literatură ce-şi varsă murdăriile pe internet („legiunile de imbecili de pe internet” – Umberto Eco) sunt stupefiante, în primul rând, sălbăticia atacurilor, intensitatea urii faţă de cei pe care-i duşmănesc (scriitorii care se bucură de apreciere şi criticii literari care le sunt defavorabili). Apoi, uimesc seninătatea, firescul cu care îşi exhibă pe internet toată mizeria sufletească, cu care aruncă acuzaţii, fără teama că se vor umple de ridicol ori că vor da socoteală. În fine, deconcertante sunt şi dispreţul, părerea proastă pe care o au despre ceilalţi şi autosuficienţa, automulţumirea, încrederea fără umbră de îndoială pe care o au în propria lor valoare neconfirmată, vai, de ceilalţi. Nu credem că a mai existat vreo epocă literară atât de devastată de ură smintită, afişată, prin intermediul internetului, în văzul întregii lumi.

Avem „marea înghesuială“, ce facem cu ea

În RAMURI (nr 7), Nicolae Prelipceanu scrie despre „suprapopularea planetei albastre”, pe care, cu umor, o numeşte „marea înghesuială”. El observă câteva dintre consecinţele acestei stări de lucruri: „Vezi peste tot , şi la noi şi la alţii, tot felul de frământări anormale din punctul de vedere al unor vremuri trecute. Ba pensionări la vârste matusalemice, ba dimpotrivă, ba interzicerea candidaturilor pentru mai toate funcţiile publice dacă ai peste 70 de ani, în Franţa, ba, cum a fost la noi, intrarea în Academie doar până la vârsta de 70 de ani, ba cereri ale unor persoane care se mai cred tinere ca bătrânii, fie şi cu autoritate dobândită demult, să se retragă pentru a-i lăsa pe ei să-şi impună scara de valori.” În glumă s-ar zice, de n-ar fi un semnal de alarmă pentru demonii care le bântuie unora prin minte, poetul ajunge să numească şi „soluţia” extremă: „Să- i omori pe bătrâni după o anumită vârstă? La urma urmelor, ei, bătrânii, constituie un fel de memorie vivantă a umanităţii sau a unei părţi a umanităţii. Or, astăzi, memoria nu mai e o valoare care să aibă şi preţ. Astăzi, poate sau tocmai din cauza înghesuielii, lumea începe cu fiecare şi nu există decât lumea fiecăruia, aşa cum şi-o concepe el sau, mai degrabă, cum i s-a băgat lui în cap de către cei care se ocupă cu această necurată îndeletnicire.” Amare rânduri, dar justificate de anumite manifestări de violenţă din lumea literară a momentului. Tot din Ramuri am reţinut editorialul lui Gabriel Coşoveanu – polemic, aşa cum ne-a obişnuit. De data aceasta el se războieşte cu metehnele politicienilor locali şi anume, diletantismul, gustul îndoielnic al unor edili care, tocmai de aceea, decid strâmb soarta culturii dintr-un oraş.

„Culpabilizarea anticomunismului“

La înapoierea de la un târg de carte din străinătate, un important scriitor ne povestea siderat că, vorbind publicului de acolo despre tema uneia din cărţile sale – răul pricinuit de comunism, a fost interpelat de o (aproximativ) tânără poetă ce făcea parte (pentru care merite literare?) din delegaţia română, cu aceste cuvinte, pe un ton dispreţuitor şi exasperat: „Ne-am săturat de anticomunismul vostru!”. Din păcate, această atitudine se întâlneşte frecvent la unii tineri autori, din ce în ce mai mulţi şi din ce în ce mai agresivi. În DILEMA VECHE (nr. 597), sub titlul „Obsesia anticomunismului”, şi Andrei Pleşu ia în discuţie acest fenomen îngrijorător, respingerea anticomunismului, culpabilizarea chiar a anticomunismului, de către oameni tineri care n-au trăit pe propria piele experienţa totalitarismului de extremă stângă cu toate relele sale de esenţă tare: „Acuzaţia sună astfel: unii intelectuali şi «formatori de opinie» au «obsesia anticomunismului », sunt prizonieri ai trecutului şi ignoră «problemele României de azi». Rău fac! Trebuie «să privim spre viitor», să nu ne mai lăsăm confiscaţ i de un anticomunism «visceral»: ce-a fost a fost! Problema reală e capitalismul, neocolonialismul, imperialismul, exploatarea omului de către om.” În articolul său, Andrei Pleşu combate convingător această teză: între altele, aduce şi argumente de nerefuzat din propria biografie. Tinerii ideologi de stânga ar trebui să-l citească atent şi să ia seama la ce spune. Dar n-o vor face.

Despre memoria locală

CAIETE SILVANE, revista de cultură editată la Zalău, apare întrun număr special (126) cu prilejul sărbătoririi, la 1 august, a Zilelor oraşului. Sumarul este unul pe măsură: conţine studii şi evocări consacrate memoriei locale. Câteva titluri: „Evenimente culturale şi sociale în primul deceniu după Marea Unire în Zalău” de Marin Pop; „Iuliu Maniu, absolvent al colegiului din Zalău acum 125 de ani” de László László; „Szilágy / Szilágyság – cel mai vechi ziar din Sălaj” şi „Comoara din Zalău” de Mirel Matyas; „Consideraţii asupra stemei oraşului Zalău” de Daniel Mureşan şi, iarăşi, Mirel Matyas; „Preludiu la istoria medievală a Zalăului” de Dan Culic; în fine, „Relaţiile lui Mihai Viteazul cu oraşul Zalău” de Graţian Mărcuş. Din acest articol aflăm că domnitorul este legat de oraş prin două evenimente: în anul 1600, în cetatea de scaun de la Alba-Iulia, a eliberat o diplomă prin care a întărit toate drepturile breslelor de meşteşugari din Zalău, iar în anul 1601, după bătălia de la Gurăslău (Gurăslău de pe malul Zalăului, nu al Someşului, ni se precizează!), Mihai Viteazul a ferit Zalăul de foc şi pe locuitorii săi de sabie şi a intrat triumfal în oraş unde a participat la un ospăţ dat în cinstea lui. Dar toate textele prezintă interes şi nu doar pentru localnici. E lăudabil când oamenii dintr-o comunitate îşi cercetează trecutul cu seriozitate pentru a înţelege cine sunt.

Minciuni de vară

Cronicarul recunoaşte că nu mai ţine pasul cu ritmul contribuţiilor poetului, eseistului, traducătorului, publicistului, universitarului, cenaclistului, bloggerului, reformistului Radu Vancu. Multilateralul autor este şi pe reţeaua de socializare Facebook, astfel că în minutele în care nu scrie la o gazetă, face postări acolo. Iar în secundele în care Vancu nu postează, comentează la postările altora...

Aşteptăm cu speranţă începutul anului universitar: poate că vom respira măcar pe durata cursurilor neobositului poet, eseist, traducător, publicist ş.a.m.d. care dă lecţii de roman lui Nicolae Breban şi Augustin Buzura, lecţii de critică lui Alex. Ştefănescu, lecţii de traducere lui Adrian Popescu şi lecţii de morală tuturor.

Cronicarul e tare curios să afle cum va justifica virulentul Radu Vancu minciuna jenantă pe care a servit-o, pe reţeaua Facebook, prietenilor săi, „informaţi” că România Literară nu a publicat o cronică favorabilă despre o carte a lui. E drept că el şi-a şters apoi calomnia, dar a făcut-o tacit, fără să prezinte scuze revistei calomniate şi prietenilor dezinformaţi. 

Ne e teamă că, în privinţa lui Radu Vancu, sînt slabe speranţe să asistăm la un gest de normalitate; şi că degeaba aşteptăm începutul anului universitar – fiindcă, atunci, minciunile lui de vară vor face loc minciunilor de toamnă.