Corneliu Coposu:
bulevard şi primar
Am urmărit de curând un reportaj
interesant realizat şi difuzat de postul
naţional de televiziune, TVR1. Era
pusă în discuţie necesitatea înfiinţării
şi construirii în Bucureşti a unui
muzeu dedicat victimelor regimului
comunist. Dezbaterea nu se limita
la subiectul principal, ci se extindea
cu teme adiacente, binevenite în
analiză: de pildă, se făcea observaţia
că nu există un spaţiu memorial
consacrat adevăraţilor martiri ai
acestui popor, un panteon care să-i
glorifice, să-i fixeze în patrimoniul
naţional de valori, în schimb, liderii
comunişti, ca Petru Groza, I. C. Parhon,
Gheorghe Gheorghiu-Dej şi alţii (care
au murit, cei mai mulţi, de bătrâneţe,
în paturile lor, cum se zice, fără să
se remarce prin vreo faptă eroică!),
au fost somptuos proslăviţi prin
Monumentul/ Mausoleul ridicat în
Parcul Carol (ce-i drept, construit
după un proiect din 1940 al mareşalului
Antonescu, proiect căruia i s-a schimbat
destinaţia). De asemenea, am reţinut
remarca, la fel de judicioasă, a autorilor
reportajului că grupurile statuare din
capitala noastră plătesc un tribut
prea mare unui anumit conformism
politic, ceea ce trădează o anumită
formă de ipocrizie, dar şi, în fond,
o crasă nepăsare faţă de adevăratele
valori publice româneşti. Astfel,
omagiem în centrul Bucureştiului,
prin busturi şi statui, o serie de
personalităţi din străinătate, fără
legătură cu istoria noastră, de la
Simon Bolivar până la Mustafa Kemal
Atatürk, şi, din nefericire, nu punem
în evidenţă prin arta monumentală
marile nume şi marile momente din
istoria şi din cultura naţională, iar
când o facem, o facem stângaci, în
deplina ignoranţă a generaţiilor mai
noi, care şi-au pierdut sensul istoriei
şi sunt complet indiferente faţă de
cei cărora le datorăm/ le datorează
atât de mult. Astfel, a fost şocant, în
cadrul reportajului tv amintit, să-i
auzim pe doi oameni relativ tineri
(care, după înfăţişare, nu păreau
persoane cu handicap intelectual)
cum, la întrebarea cine sunt Iuliu
Maniu şi Corneliu Coposu, răspund
cu netulburată seninătate: „Am auzit
de Iuliu Maniu, este un bulevard din
Bucureşti” (unul dintre cei chestionaţi
pe stradă); şi: „Corneliu Coposu este
tot un bulevard, dar a fost şi primar.”
(al doilea respondent la raid-anchetă).
Bravos, naţiune! Halal să-ţi fie!
Voluntari, Marmaris
Cine intră în Bucureşti pe şoseaua
dinspre Urziceni are nefericirea să
treacă prin aşa-zisul oraş Voluntari.
Practic lipită de Capitală, această
localitate reprezintă o siluire a ideii
de locuire, o adevărată aberaţie
urbanistică. Rar vezi ceva atât de
urât, un amalgam de construcţii
ţipătoare şi ieftine, majoritatea fiind,
de fapt, magherniţe şi barăci; fie că
sunt locuinţe, fie că sunt spaţii
comerciale, fiecare este stridentă
şi fiecare în parte este în nepotrivire
cu celelalte, iar toate la un loc alcătuiesc
un haos constructiv care-ţi răneşte
privirea, un triumf al kitsch-ului
desăvârşit, în culori şi forme oribile.
Toată această însăilare ce se vrea
oraş vorbeşte, de fapt, despre dezordinea
şi lipsa de gust din mintea noastră,
toată această însăilare ce se vrea oraş
este un efect şi o măsură a lipsei
de educaţie de care suferă locuitorii
săi. În plus, această însăilare ce se
vrea oraş afirmă, fără putinţă de
tăgadă, calitatea lamentabilă a
constructorilor şi a arhitecţilor noştri,
după cum trădează şi absenţa celor
mai elementare reguli pe care autorităţile
ar avea datoria să le impună, când
acordă autorizaţii de construcţie.
Asemenea realitate „urbană” probabil
nu se mai poate întâlni niciunde în
Uniunea Europeană şi, oricum am
lua-o, este de neconceput pentru
(intrarea într-)o capitală europeană,
ne descalifică, ne umple de ruşine.
De atâtea ori, atâta lume s-a arătat
revoltată că Bucureştiul nu are un
plan urbanistic, un proiect coerent
de capitală, care s-o scape de asemenea
hidoşenii, care să-i fluidizeze transportul,
care s-o aducă la normalitatea lumii
civilizate. Dar zadarnic, nimic nu
s-a schimbat: capitala noastră pare
pierdută şi îşi urmează inexorabil
calea – se lasă cucerită de mizerie şi
urâţenie.
Trecând prin Voluntari nu ai cum
să nu-ţi aminteşti povestea numelui
unei localităţi din Turcia, Marmaris:
atacând Rodosul, Soliman Magnificul
a trecut printr-o aşezare şi, văzând
starea jalnică a fortăreţei, a exclamat
mâniat: Mimari as! (adică, Spânzuraţi
arhitectul!), iar aşezarea, care până
atunci se numea Physkos, a devenit
Marmaris.
O carte şi un editor
La Editura Casa de Pariuri Literare
reapare volumul de debut al lui Ioan
Es. Pop, Ieudul fără ieşire, tipărit
iniţial la Editura Cartea Românească,
în anul 1994. Este un prilej pentru
a sublinia două adevăruri: în primul
rând, e vorba despre una dintre cele
mai bune cărţi de debut în poezie de
după 1989, o carte splendidă, care
l-a trecut pe autorul său în rândul
celor mai preţuiţi poeţi români ai
momentului. Şi apoi se cuvine să
atragem atenţia asupra unui tânăr
scriitor care, în modestie, lucrează
cu un exemplar devotament în favoarea
colegilor lui de generaţie şi, mai mult,
în favoarea literaturii de astăzi. Este
vorba despre cel care a fondat şi
conduce Editura Casa de Pariuri
Literare, prozatorul un cristian. Acest
proiect editorial al său – ambiţios,
generos, pe care nu l-a abandonat
în ciuda atâtor obstacole pe care
le-a avut de înfruntat la tot pasul –
este dedicat altora, nu sieşi, un cristian
demonstrând că nu urmăreşte vreun
câştig personal, ci doar, merită să
subliniem, unul consistent pentru
literatura română de calitate, aşa
cum este şi Iedul fără ieşire. Să ne
amintim cum se deschide cartea
de curând retipărită: „ca o amară,
mare pasăre marină,// nenorocul
pluteşte peste căminul de nefamilişti/
din strada olteţului 15.// aici nu stau
decît doar cei ca noi. Aici/ viaţa se
bea şi moartea se uită.// şi nu se ştie
niciodată cine pe cine, cine cu/ cine
şi cînd şi la ce.”
