Discuţia despre ICR
Recent, o petiţie pentru ICR a
produs mari tulburări în lumea literară
şi nu numai. S-au exprimat, calm sau
pătimaş, puncte de vedere diferite,
s-au dat mii de semnături de adeziune
şi a existat chiar şi o retragere
spectaculoasă, a lui Alex Ştefănescu,
care şi-a explicat poziţia chiar în
revista noastră. Dintre intervenţiile
în dezbatere am reţinut opinia, aplicată
şi raţională, formulată de Carmen
Muşat, care mi se pare că a pus corect
accentul: ICR nu trebuie scos de sub
tutela unei instituţii a statului (fiindcă,
întâmplător, în acest moment, ne
displac persoanele/ partidele care
reprezintă respectiva instituţie) şi
pus la dispoziţia altei instituţii a
statului (fiindcă, întâmplător, în acest
moment, ne convine persoana cu
care se identifică aceasta).
Spre buna sa funcţionare, este
necesar ca ICR să fie complet depolitizat,
nu să înlocuim un patronaj politic cu
altul. Ceea ce se poate realiza printro
lege de funcţionare care să-i asigure
Institutului Cultural Român independenţa,
o lege modernă, după un model
european ce şi-a demonstrat viabilitatea.
Discuţiile generate de petiţie s-au
referit, firesc, şi la perioada Patapievici.
Cunosc îndeaproape programul şi
faptele echipei de conducere de atunci,
întrucât în acei ani am făcut parte
din Consiliul de Conducere al Institutului
şi de aceea mă simt dator să fac
publică evaluarea mea asupra ICR
(precizez, dacă e important, că n-am
beneficiat, nici atunci, nici altă dată,
de burse, de invitaţii la târguri de
carte, de traduceri ale cărţilor mele
din fondurile Institutului). Consider,
aşadar, că activitatea ICR sub conducerea
lui Horia-Roman Patapievici a
fost una impresionantă: prin coerenţă,
prin strategii de durată, inteligente
şi cu viziune, prin onestitate intelectuală,
prin corectitudinea şi transparenţ
a procedurilor, prin instaurarea
unei bune ordini, toate nemţeşti am
putea zice, oricum rar întâlnite în
practicile deconcertant de lejere de
la noi. Şi, în loc să primească laude
şi gratitudine, acea echipă extraordinară
a fost dată la o parte, căzând
victimă tocmai politizării excesive
a spaţiului public, cu aceste războaie
atât de păgubitoare dintre partide
(încă un motiv, să dorim depolitizarea,
prin lege, a Institutului.) (Gabriel
Chifu)
Din sumar
În LETTRE INTERNATIONALE
nr. 95 (toamna 2015), poate fi citit,
în traducere, un articol intitulat
Misterul Statului Islamic al Irakului
şi Siriei. Este, în fapt, o consistentă
analiză a situaţiilor şi evoluţiilor
din zonă, dar şi a ascensiunii incredibile
a ISIS, autorul încercând să explice
„modul în care ceva atât de improbabil
a devenit posibil”. Iată ce observă el
(textul este scris de o fostă oficialitate
a unei ţări NATO cu o considerabilă
experienţă în Orientul Mijlociu care,
din motive uşor de presupus, ţine
să-şi păstreze anonimatul): „Irakienii
şi sirienii aveau salarii mai bune, la
fel şi infrastructura şi, aparent, un
viitor mai promiţător decât majoritatea
ţărilor în curs de dezvoltare. Prin
urmare, cine şi-ar fi putut închipui
că o mişcare fondată de un individ
dintr-un magazin de casete video
dintr-o localitate iordaniană provincială
va smulge o treime din teritoriul Siriei
şi Irakului, va zgudui toate instituţiile
istorice şi – învingând armatele reunite
ale câtorva dintre cele mai bogate
ţări ale lumii – va crea un mic imperiu?”
E de citit. Aşa cum sunt de citit şi
alte propuneri din sumarul acestui
număr foarte bun al revistei: eseul
în care Lesley Chamberlain se opreşte
asupra mişcărilor revoluţionare din
Rusia –acestea, toate, n-au avut o
constantă la care eventual ne-am
aştepta, şi anume modernizarea ţării,
ci au fost animate de „fantasmele
tradiţionale ale autocratismului şi
ortodoxismului”; interviul cu filosoful
Costica Bradatan, autorul cărţii Să
mori pentru idei. Periculoasele
vieţi ale filosofilor, carte apărută în
acest an în Statele Unite şi tradusă
deja în numeroase limbi; sub genericul
Cultura economică, textul semnat
de Gabrielle Durana ne familiarizează
cu banii virtuali, moneda bitcoin;
în fine, evocarea pe care Paul Wilson
i-o face lui Adam Michnik, „un
erou al timpurilor noastre”.
Păţanii din redacţia
României literare
Dacă vom citi RAMURI (nr. 10)
vom afla păţanii din redacţia revistei
noastre, graţie unui diarist meticulos,
care se dovedeşte a fi Gabriel Dimisianu.
Criticul consemnează în jurnalul său
o întâmplare petrecută în ziua de 22
iunie 2006: „Eram în maşina redacţiei,
lângă şofer, fără să-mi fi prins centura.
La o întretăiere cu Polonă, pe Eminescu,
intrăm puţin pe roşu, tocmai se
schimbase verdele, n-am apucat mai
repede. Din stânga un bolid, ciocnire
aproape inevitabilă, din vina mai
degrabă a noastră. Dl. Vlădan a frânat
la un metru de celălalt, care şi el a
frânat. Se putea ca din spate să fim
loviţi şi să fim aruncaţi prin parbriz.
Înfurieri, înjurături ale şoferilor, mă,
eşti de la ţară, cum conduci, nenorocitule!
În fond, aveau dreptate amândoi,
cred, iar de discutat aşa «discută»
conducătorii auto în astfel de cazuri.
Vlădan e furios, schiţează începuturi
de înjurătură, deşi parcă mai vinovaţi
eram noi, aşa mi s-a părut. Ne-am
desprins din ambuscadă şi ne-am
reluat drumul spre redacţie. Am avut
totuşi noroc. Fără «totuşi», am avut
noroc! ” Aşa e, au avut noroc. Sperăm
să avem şi noi, cei de azi, care călătorim
zi de zi în maşina condusă tot de dl
Vlădan.
Postmodernismul prin opere
În CONVORBIRI LITERARE
nr. 11 am remarcat un articol concis
dar dens al lui Virgil Nemoianu intitulat
La postmoderni, la adevăraţii postmoderni,
în care cărturarul încearcă
să descopere trăsăturile postmodernismului
căutându-le acolo unde
le-ar putea găsi, în cărţile unor scriitori
ca Zachary Mason, Dan Simmons,
Ann Margaret Lewis, Harry Turtledove,
sau John Barth, considerat, desigur,
„cel mai de frunte postmodernist
american”, sau Salman Rushdie şi,
călătorind înapoi prin timp, chiar
Edgar Allan Poe. Ideile despre
postmodernism ca „reluare” ale
profesorului Nemoianu sunt de reţinut:
„Într-un cuvânt iată răspunsul bun
la dilema lui Northrop Frye. Ce urmează
după a cincea fază a domniei sale
este jocul interpretativ cu tradiţia
culturală a omenirii, intersecţia,
«reluarea» cum spuneam. Un bun
critic a scris o carte despre «recitire».
Însă privind mulţimea de naraţiuni
contemporane, constatăm că se poate
trece mai departe: se ajunge la
«rescriere». Îmi permit să consider
acest procedeu nu relativism, ci chiar
tradiţionalism: menţinerea, reamintirea
şi reconstituirea valorilor dragi şi
trebuielnice”. Efortul reuşit al profesorul
de a conceptualiza poate fi de folos,
credem, şi autorilor români de azi,
care, de regulă, nu s-au arătat a fi
nici foarte preocupaţi de demersurile
teoretice sistematice şi nici înzestraţi
cu o vocaţie deosebită pentru acestea.
Schimbare de roluri
În revista ORIZONT din Timişoara
ne-am obişnuit să-l întâlnim pe Robert
Şerban în postura de autor de interviuri.
El îi interoghează pe alţii cu talent,
este iscoditor, dar şi atent să-şi pună
cât mai bine în lumină invitaţii. De
data aceasta însă, în Suplimentul de
cultură care apare la Iaşi (nr. 501),
poetul schimbă rolurile: nu mai este
cel care întreabă, ci este cel care
răspunde (la întrebările lui Răzvan
Chiruţă). Ni se pare că şi noua poziţionare
îl prinde. Am reţinut, spre susţinerea
acestei aprecieri, un fragment din
confesiunea sa despre arta poetică
personală: „Îmi place să cred că scriu
o poezie neîmpovărată de cuvinte,
fără emfaze, fără acute. Sunt un
om direct. Şi cred că la fel e şi poezia
pe care o fac şi care aşa a şi fost
percepută, ca una a firescului şi a
autenticităţii. Nu vreau să par altul
decât cel care sunt. Până la urmă,
poezia poate fi drumul cel mai
scurt spre celălalt. Dar poate că nu
şi cel mai bun, nu şi cel mai lipsit
de hârtoape, de lighioane, de tristeţi.”
