Cum s-a românizat România

Lucian Boia ne reaminteşte, dacă uitasem cumva: „Caragiale, bunăoară, nu are nicio picătură de sînge românesc. Nici mama, nici tata nu îi sînt români. Asta nu înseamnă că nu e român, în sens cultural, naţional. Dar românii, multă vreme, au avut, şi încă mai au destui, concepţia aceasta etnicistă: eşti român dacă ai sînge curat românesc, 50% dac + 50% roman, poate să fi fost şi ortodox… Caragiale încă o dată, bineînţeles că e român, dar nici mama lui şi nici tatăl lui nu sînt români. Iar în ceea ce priveşte aristocraţia românească , lucruri de acest fel sînt cum nu se poate mai evidente: a fost un amestec, aproape la egalitate, între greci şi români.” Este un fragment dintr-un interviu pe care istoricul i-l acordă lui Cristian Pătrăşconiu şi care e publicat în revista ORIZONT (nr. 9, un număr, iarăşi, de citit de la un capăt la altul). În acest dialog, Lucian Boia pune unele accente care contează privind procesul, cu bune şi rele, de românizare a României. Un exemplu: „Or, regimul comunist ne-a orientat mai întîi dinspre Occident spre Răsărit, mai precis spre Uniunea Sovietică la începutul anilor ’50. Şi mai apoi, odată cu afirmarea aşazisei independenţe depline a României comuniste în vremea lui Nicolae Ceauşescu în principal, s-a căutat să se ţină societatea românească la o cît mai mare distanţă de influenţele străine, cu precădere de cele occidentale. Aşa încît s-a petrecut un proces de insularizare a României. Doar Albania, dintre ţările comuniste, a fost mai ruptă de lumea europeană, de lumea occidentală decît a fost România.” Această insularizare a României, totuna cu o rupere a ei de Occident – o spune şi istoricul, o simţim şi noi în fiecare zi – a lăsat urme greu de şters în mentalul românesc.

Din sumar

ACOLADA s-a afirmat ca o revistă din provincie care nu e deloc provincială şi promovează, cu o lăudabilă deschidere, literatura de calitate. În numărul din luna septembrie, cu o structură poate prea apăsat compozită compozită, am citit cu plăcere cronica literară de Gheorghe Grigurcu (la volumul lui Virgil Nemoianu Note de lectură) şi, tot sub semnătura sa, paginile subtile de jurnal, apoi versurile grave ale lui Paul Aretzu grupate sub titlul Muntele Viu (note de drum), noi fragmente din dicţionarul literar pe scurt scris cu vervă de Alex Ştefănescu, editorialul lui Radu Ulmeanu, desenul în peniţă de Constantin Mateescu, comentariul critic datorat lui Tudorel Urian, aşchiile dintr-un jurnal de cititor ale lui Dumitru Augustin Doman, pamfletul Floricăi Bud, interviul realizat de Lucia Negoiţă cu Simona Popescu, Itinerariile plastice de Pavel Şuşară şi micul eseu despre zicale, maxime, aforisme al lui Barbu Cioculescu, din care reproducem finalul: „Dacă nimeni din clanul Cioculeştilor nu s-a învrednicit să scrie aforisme, cu toate că aveau la îndemână toate atu-urile – şi le are, mai departe, şi ultimul vlăstar – totuşi, o excepţie a existat. La o îmbelşugată masă în familie, unchiul meu, Dimitrie Manoilescu – Mitică, între prieteni –, l-a emis după îngurgitarea unui pahar de vin din regiunea Huşilor, natală. Am reţinut aforismul în toată prospeţimea, vi-l redau, cu generozitate: «Bine este să-i fie omului bine». Aud?”

„Avantaje ale subdezvoltării“

Bun editorialul lui Nicolae Prelipceanu din VIAŢA ROMÂNEASCA nr. 10, intitulat Marea Revoluţie din Septembrie, despre valurile de refugiaţi din ţările arabe spre Europa Occidentală şi, într-un plan mai înalt, despre ciclicitatea istoriei: „Întotdeauna cei flămânzi au fost atraşi de mesele bogate la care stăteau alţii şi au visat să-i dea jos pe ăştia, pe bogaţi, de pe scaune, ca să le ia locul. Lève-toi que je m’assois. De ce n-ar fi şi acum la fel?” Există în analiza poetului şi o referire directă la ţara noastră ca parte în această ecuaţie europeană de ultimă oră: situaţia noastră s-ar rezuma, cu formularea din Viaţa Românească, prin expresia „avantaje ale subdezvoltării”. Iată ce observă Nicolae Prelipceanu: „Câteodată, rar, există şi avantaje ale subdezvoltării: nu vine nimeni să-şi revendice puţinul pe care-l ai şi propria ta mizerie, e drept, puţin mai evaluată, mai cu lustru decât a lor. Dar, cum toată lumea trage la vârf, ai scăpat. Cel puţin până când se umple vasul principal, că pe urmă, dată fiind legea comunicantelor, îţi vine rândul şi ţie la noua subdezvoltare care se dezvoltă chiar în timpul primenirii ăsteia.” În acest număr al revistei am remarcat echipa redutabilă de critici care acoperă rubrica de cronică literară: Daniel Cristea-Enache, Irina Petraş, Tudorel Urian, Răzvan Voncu.

Despre Bucureşti, cu exasperare

În DILEMA VECHE (nr. 609), Andrei Pleşu se arată exasperat de felul cum arată Bucureştiul şi cum este administrat. „Pe oriunde umbli dai de găuri, porţiuni de trotuar sau de carosabil înconjurate de benzi şi panouri de protecţie, asfalt căsăpit, reasfaltări amînate sau aproximative, străzi blocate şi o sporadică gălăgie de echipă, asta când există, prin preajmă, o echipă cît de cît activă.” Îi înţelegem supărarea, mai ales că, nu o dată, în această pagină, am exprimat şi noi aceeaşi dezamăgire amestecată cu sentimentul de neputinţă şi cu lipsa oricărei speranţe privind viitorul acestei aglomerări urbane. Se merge într-o direcţie vădit greşită, aşa încât n-avem nicio şansă să vedem vreodată oraşul aşezat cum se cuvine în matca lui. Dar să urmărim finalul articolului scris de un Andrei Pleşu excedatfurios- ironic: „Nu există responsabili, nu există control urbanistic şi ingineresc, există numai victime. Unde-s primăriile, unde Comisia patrimoniului, unde spiritul civic? «Politica mare» e în altă parte! Iar ziarele n-au timp de mărunţişuri, mai ales cînd au de semnalat ştiri colosale: a murit căţelul Danielei Györfi şi – ah! – Ana Maria Prodan a renunţat la silicoane…”

Lumea se schimbă

Revista 22 (nr. 43) lansează o dezbatere intitulată Impactul media digitale asupra diversităţii culturale, ce se deschide cu un text substanţial al lui Teodor Baconschi. Acesta e preocupat de „transformarea dramatică a mijloacelor şi modalităţilor de comunicare în societatea globală a secolului XXI”. Schimbările generate de revoluţia IT&T sunt profunde, pe multiple paliere. Eseistul semnalează câteva dintre ele şi ajunge chiar la o „profeţie” privind relaţia cu divinul: „Sunt sigur că reflecţia asupra divinului se va amplifica şi va deveni indispensabilă propriei noastre cunoaşteri a universului. Cu cât frontierele cognitive se deplasează mai «departe», cu atât vom fi teoretic şi spiritual mai «aproape» de zona Principiului Unic.” Puncte de vedere interesante exprimă şi Brânduşa Armanca, Gelu Trandafir, Cristian Pătrăşconiu şi Daniel Cristea- Enache, un declarat partizan al comunicării prin internet şi al spaţiilor virtuale: în mica sa pledoarie pentru internet din Revista 22, el reuşeşte să fie convingător apelând la un argument simplu, comparaţia cu epoca dinainte de 1989.