V-am informat, în această rubrică, despre bizara iniţiativă a deputatului PSD Mihai Sturzu, membru în Comisia de Cultură a Camerei Deputaţilor, de abolire a Legii timbrului cultural.
Atrăgeam, cu acea ocazie, atenţia clasei politice asupra responsabilităţii strict necesare în desemnarea reprezentanţilor diferitelor partide în funcţiuni publice. Dl Sturzu, cântăreţ într-o defunctă formaţie de playback, are tot atâtea legături cu cultura pe cât are cu astrofizica. Fapt care nu i-a împiedicat pe 54 de colegi de Parlament să i se alăture, în susţinerea unei iniţiative care ar fi pus România în aceeaşi categorie culturală cu marile puteri în domeniu: Ghana, Burkina Faso şi Sierra Leone.
Nu ne făceam, desigur, iluzii că apelul nostru, pur intelectual, la responsabilitate şi competenţă va avea vreun ecou în lumea politică şi chiar ne întrebam când şi unde se va opri râvna patriotică a acestui Arturo Ui al social-democraţiei româneşti. Foarte vocal (pardon de aluzie) şi nestingherit de vreo nedumerire, Mihai Sturzu părea sortit uneia dintre acele ascensiuni fulgerătoare din politica noastră, care dau, din păcate, atât de multor oameni iluzia că, la noi, totul se poate. Chiar şi a da lecţii înainte de a le fi luat. În fond, deşi nu s-a ilustrat încă prin nici o ispravă (dacă facem abstracţie de stupizenia iniţiativei de abolire a timbrului cultural), dl Sturzu este deja liderul Tineretului Social Democrat. Tineretul nu e, fireşte, punctul forte al PSD. Totuşi, funcţia de lider al TSD şi membru cu drept de vot în BPN sună a anticameră a marilor cariere.
Un eveniment recent ne arată, însă, că uneori scepticismul faţă de scena noastră politică este exagerat. La recent încheiatul Congres extraordinar al PSD, duşmanul ireductibil al timbrului cultural şi-a depus candidatura pentru un loc de vicepreşedinte al formaţiunii. Şi, deşi concurenţa nu a fost din caleafară, dl Sturzu a reuşit să se afle printre merituoşii perdanţi.
Ascensiunea lui Arturo Ui a fost, deocamdată, oprită. Nu suntem, însă, siguri că nu vom mai auzi de infatigabilul fost cântăreţ. Nimic, nici măcar fireasca teamă de ridicol, nu poate opri dorinţa fierbinte a unora de a servi binele public.

Poezia din exil

În numărul 8 al revistei VIAŢA ROMÂNEASC|, Florin Manolescu semnează o amănunţită analiză dedicată poeziei lui Horia Stamatu. Cum titlul interogativ al textului (Horia Stamatu - Cel mai important poet al exilului românesc?) creează un orizont de aşteptare la capătul căruia cititorul aşteaptă un răspuns, Cronicarul a citit textul căutînd opinia criticului. Opinia lui Florin Manolescu nu va întîrzia: „Oricît de informate filosofic sau teologic ar fi poeziile lui Horia Stamatu (un recenzent, de exemplu, teolog el însuşi, a identificat în expresia firea firii, din finalul poemului Kairos, un superlativ din poezia ebraică veche, cu trimitere la Iisus Hristos), intermitenţa cu care acestea strălucesc estetic nu justifică desemnarea lui drept cel mai important poet român din exil, într-o serie care îi cuprinde pe Aron Cotruş, Vintilă Horia, Alexandru Busuioceanu, Ştefan Baciu, plus avangardiştii, exilului regal, Tzara, Gherasim Luca, Voronca, Fundoianu (care deşi au ieşit din limba română, au rămas fixaţi în evreitatea lor românească) sau pe Caraion, Ilie Constantin şi Mihai Ursachi, din exilul republican.” Cronicarul împărtăşeşte opinia istoricului literar.

Sursa autorităţii

Cronicarului i-a atras atenţia eseul lui Ioan Ţiplea, Reflecţii pe tema credibilităţii, din numărul 7-8 al revistei FAMILIA din 2015. Eseul e o mostră de gîndire clară în marginea unei teme confuze, şi anume relaţia dintre legimitate şi legalitate. Şi cum ambele noţiuni sînt legate de autoritate (nimeni nu se va întreba vreodată dacă slăbiciunea e legală ori legitimă), Ioan Ţiplea face un excurs doct asupra relaţiei dintre autoritate şi putere. Puterea e constrîngătoare prin mijlocirea legilor, pe cînd autoritatea e consimţită în virtutea încrederii oamenilor. Şi cum încrederea e sursa autorităţii, omul puternic e cel mai adesea un personaj legal fără să fie totodată şi legitim. Drama politicienilor e că vor să fie autorităţi legitime cînd de fapt nu pot fi decît oameni ai puterii legale. Autoritatea se cîştigă în timp prin asentimentul celor din jur, ca urmare a cîştigării încrederii, pe cînd puterea se dobîndeşte repede, prin numire sau delegare, fiind în consecinţă efemeră. Paradoxul e că exerciţiul puterii roade din încrederea pe care politicianul o inspiră. Tocmai de aceea potentatul îşi pierde autoritatea pe măsură ce e absorbit de putere, deznodămîntul fiind că la sfîrşit capitalul său de încredere se iroseşte, în vreme ce gradul de putere îi creşte. Morala? Politicienii îşi distrug singuri autoritatea fiindcă îşi pierd legitimitatea din cauza conduitei aberante, chiar dacă, potrivit legii, ei sînt de o legalitate imaculată. „Dacă vom examina adjectivul legitimus, din care a derivat conceptul de legitimitate, vom descoperi că el s-a format prin asocierea substantivului lex/legis, care înseamnă regulă, normă, cu adjectivul intimus, care desemna cel mai dinlăuntru, ceea ce-i mai adînc, mai profund. Aşadar legimititatea exprimă temeiul cel mai adînc, cauza ori motivaţia cea mai profundă care stă la temelia tuturor gesturilor, atitudinilor, comportamentelor umane.” Aşadar, motivul adînc pentru care ajungem să-i dispreţuim pe politicieni e pierderea încrederii în ei. Un cuceritor eseu despre o temă spinoasă.

O revistă de literatură română în Israel

Ştim de mult că literatura română nu se scrie numai în România şi Republica Moldova, ci peste tot unde trăiesc oameni a căror limbă maternă este limba noastră. Dar când, dincolo de o activitate editorială întâmplătoare, se văd semnele unei organizări şi ale unei vieţi literare în toată puterea cuvântului, nu putem decât să ne bucurăm şi să îi felicităm din toată inima pe cei care o întreţin.
Astfel, în Israel, unde există încă o importantă comunitate de vorbitori de română, fiinţează o foarte serioasă Asociaţie a Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, parte componentă a Uniunii Scriitorilor din Israel. Comitetul acesteia este alcătuit din G. Mosari (preşedinte), Adrian Grauenfels (vicepreşedinte), Teşu Solomovici (secretar general), Francisca Stoleru (secretar), Bianca Marcovici (secţia de poezie), Magdalena Brătescu (proză), Madeleine Davidsohn (organizator). Cu toţii sunt cunoscuţi în România, unde publică frecvent în reviste, la edituri respectabile şi iau premii literare la festivaluri şi târguri de carte.
Nu demult ne-a parvenit ultimul număr al publicaţiei ASILR, intitulată IZVOARE. Un număr dens, ca un adevărat almanah al literaturii române din Israel (dar în care publică şi scriitori din ţară), apărut sub auspiciile Editurii Familia din Rishon Letzion (editori, Ioana Toff şi Dragoş Nelersa), cu sprijinul financiar al scriitoarelor Ada Shaulov-Enghelberg, Maria Găitan- Mozes şi a AMIR (Organizaţia Unitară a Evreilor Originari din România).
În numărul de faţă, 4/2015, putem citi proze de Ada Shaulov-Enghelberg, Alexandru Andy, Francisca Stoleru, Madeleine Davidsohn, Dragoş Nelersa, Bianca Marcovici (prezenţă şi cu poezii), Sofia Gelman, Hedi S. Simon, Matei Grisaru, Ady Covaliu, Ernest Huşanu, Dorel Schor, Paul Leibovici, Iulia Deleanu, Magdalena Brătescu (care semnează şi un comentariu la cartea lui Titus Vâjeu, O aventură estetică târzie cu Andrei Strihan), I. Schechter, poeme de Shaul Carmel, Yoni Tuvia, Lică Bluthal, Adrian Grauenfels, Felix Carolyn, Rodica Grindea, Beatrice Bernath, Harry Ross, Andrei Fischof, Sebastian Costin, eseuri critice de Teşu Solomovici, Harry Bar-Shalom, Liviu Moscovici, Solo Juster, Solo Har, memorialistică şi evocări de Jack Grunberg, Iris Dan, Zoltan Turner, Theodor Toivi, Geta Berghoff, reportaj de Roni Căciularu, o cronică plastică de Iris Lakner. Din România, sunt prezenţi, pe lângă Iulia Deleanu, criticul Răzvan Voncu şi publicista Irina Airinei.
Un număr substanţial, cum spuneam, de citit, cu multe informaţii despre viaţa literară românească din Ţara Sfântă, care este la fel de veche ca şi statul Israel. Şi o dovadă că există o literatură română vie şi activă, la mii de kilometri distanţă de ţară.