De închiriat la petreceri
O întâmplare neobişnuită a trăit
de curând Andei Pleşu. Eseistul a
primit un telefon de la o doamnă
necunoscută. Ce voia persoana aceea?
Iată păţania, povestită, cu farmecul
inteligenţei, chiar de el (în DILEMA
VECHE, nr. 607): „Am încercat, deci,
sinucigaş, să rezolv problema pe loc:
«Despre ce e vorba?» – am întrebat,
deşi era de părere că o întâlnire, «faţă
în faţă», ar fi fost mult mai convingătoare.
Până la urmă, am căpătat, totuşi, unele
lămuriri: «Uitaţi, eu şi soţul meu ţinem
împreună un restaurant, o afacere
privată. Şi avem un foarte bun prieten
care vă admiră enorm. V-a citit toate
cărţile, vă invocă tot timpul, ştie o
mulţime de citate din opera
dumneavoastră. În curând e ziua lui
şi ne-am gândit să-i facem o surpriză
plăcută. Ideea ar fi să veniţi şi
dumneavoastră la masa festivă pe
care vrem să i-o oferim şi să participaţi
la petrecere.» Auzisem bine? Eram
închiriat ca entertainer-surpriză la
un chef? Eram «cadoul» scos din pălărie
pentru distracţia generală şi mai ales
pentru sărbătoritul familiei? Până să
mă hotărăsc dacă să râd cu lacrimi
sau să închid telefonul am hotărât să
perorez: «Doamnă dragă, mă întreb
sincer ce credeţi despre mine, de
vreme ce vă imaginaţi că pot fi agăţat
de absolut oricine pentru mici chermeze
prieteneşti. Ne cunoaştem în vreun
fel? Ştiţi cu ce mă ocup? Ştiţi ce vârstă
am? Ştiţi ce agendă am? Vă puteţi
închipui cum ar arăta viaţa mea dacă
le-ar trece prin cap mai multor admiratori
să mă treacă în programele lor de
divertisment? Mă luaţi drept Florin
Salam? Drept Ion Dolănescu? Nu-i
invoc dispreţuitor, dar vreau să atrag
atenţia că mă socotiţi branşat la altă
meserie! Vreţi un invitat notoriu? Dar
e plin de vedete de tot soiul, poate, ar
fi dispuse să vă satisfacă. De ce nu
Dan Negru? De ce nu Bănică Junior?
De ce nu Vârciu şi atâţia alţii? Păcat
că nu mai trăieşte bietul Vadim. Venea
sigur!»” Eseistul are dreptate, doar
pe jumătate: într-adevăr, tărăşenia
te face să râzi cu lacrimi, dar te şi
aruncă într-o iremediabilă depresie.
Interesantă este, în finalul textului
său, şi analiza stării generale a
naţiei care face posibile asemenea
inacceptabile istorii.
O revistă din Iaşi
La Iaşi apare FEED
BACK, „revistă de
experiment literar”
scoasă de Daniel Corbu.
Citind numărul dublu
9-10 (septembrieoctombrie
a.c.), avem
sentimentul unei publicaţii literare
libere, care e făcută cu plăcerea literaturii
şi care nu ţine cont de mode, grupări/
găşti/ echipe, tendinţe ale momentului.
De altfel, editorialul intitulat Poeţii
conului de umbră polemizează, sub
semnătura directorului publicaţiei,
tocmai cu unele din tendinţele
dominatoare ale epocii, cum ar fi
dictatura imaginii şi acel minimalism
care duce la pierderea sensului şi la
o lene a fiinţei: „Cât de perdanţi cei
aflaţi de partea fiinţei care visează! Noul
pozitivism adus cu tăvălugul de teorii
şi praxisuri ale globalismului, a schimbat
total, în ultimii douăzeci de ani, centrul
de interes, tainele căutării, comunicarea.
Ne aflăm în plină epocă a vizualului,
unde adeseori o fotografie sau o imagine
filmică e mai importantă decât o mie
de cuvinte care întregesc un poem sau
o idee filosofică. Nu se mai caută sensul
(fiinţei, lumii). Tacit, lipsa de sens e
chiar sensul. S-au schimbat doar
priorităţile. Fericirea nu se mai caută
în metafizic, în arta frumosului şi binelui,
ci în material, într-un sumă de facilităţi
pentru trup, nu pentru minte.
Comoditatea, înclinarea spre lene a
omenirii înseamnă lucru temeinic
la aventura degradării iremediabile.”
Între surprizele din revistă: îl descoperim
pe Noica în ipostaza de poet, prezentat
de Nae Antonescu. Reproducem şi noi
poemul „Înviere” (publicat iniţial în
anul 1928, în revista bucureşteană
Viaţa literară, condusă de Ion Valerian):
„Mi-e trupul şarpe rupt în două/ de
legea Ta: şi-a zvârcolit/ chemarea până-a
asfinţit/ durerea a-mpletit cu rouă//
coroană de-nroşiri şi spini/ pe fruntea
rugii mele nouă/ cu-un singur trup şi
lacrimi două/ Îmi creşte, sumbru, din
ruini// un epitaf de amintiri/ – rugina
vrerilor de noapte/ pierdute-n sure
prăfuiri// ca închinarea unei toamne/
– Să strig în lespede de şoapte/ c-am
înviat în Tine, Doamne?”
Din sumar
În LUCEAFĂRUL nr. 9 am remarcat
laudele convingătoare cu care întâmpină
Dan Cristea şi Dan Stanca două recente
apariţii editoriale: un volum de versuri,
Nous, al lui Liviu Ioan Stoiciu şi, respectiv,
un roman, Moartea lui Sigfried, de
Octavian Soviany. Alex Ştefănescu, în
rol de Ianus bifrons, îşi îndreaptă o
faţă spre clasici (în paginile centrale
ale revistei analizează, poem cu poem,
câteva capodopere eminesciene) şi o
alta spre scriitorii din noul val, prezentând-o
pe prozatoarea Mira Feticu, stabilită
în Olanda. Am citit cu plăcere câteva
poeme noi de Ana Blandiana: „Scriu
cu alb pe alb,/ Deşi ştiu că nimeni/
Nu va putea să citească,/ Nici chiar eu,/
După ce voi fi uitat ce am scris./ Binele
este întotdeauna greu de înţeles,/ E
mai uşor să accepţi un eres/ În paradis,/
Decât o jertfă benevolă omenească.//
Mă încăpăţânez/ Să scriu cu alb pe alb,/
Deşi mi se spune/ Că ar trebui să folosesc
cel puţin/ Litere cu sclipici/ Ca să
marcheze ramura de măslin/ Sau faptele
bune/ Atât de plictisitoare.// Dar/ Acum
şi aici/ Nu am decât o culoare/ Care
poate/ Să le cuprindă pe toate/ Şi scriu
cu alb pe alb/ În zadar.” Am reţinut
totodată relatarea din Beijing a lui
Horia Gârbea, ca şi profilul poetului
Horia Bădescu semnat de Ioan Holban.
Poezia vârstelor
Am citit cu interes, ca de fiecare
dată, pagina lui Gheorghe Grigurcu din
ARGEŞ (nr. 9). De data aceasta subiectul
nu este unul strict literar. Eseistul scrie
nişte fine reflecţii despre vârste –
copilăria, adolescenţa, tinereţea,
maturitatea şi senectutea, descrise de
el, capătă o surprinzătoare aură magică.
Iată: „Să ne întoarcem însă la bătrâneţe.
N-aş crede că aceasta mi-ar mai putea
aduce ceva nou, de-o anume semnificaţie,
dacă trecem peste inerentele slăbiciuni
trupeşti care se înmulţesc. Dar, mă
gândesc îndată, sincopele de memorie,
distragerea, gafele în mărunţişurile
traiului zilnic? Le-am putea oare omite?
Desigur că nu, însă nu cumva ele prezintă
şi o discretă parte favorabilă? Nu duc
la o destindere, la o «copilărire» a
spiritului obosit, orice s-ar spune, inclusiv
prin undele de neant pe care le captează?
Evitând nota peiorativă, ne-am putea
da seama că are loc o închidere circulară
a vieţii noastre pământeşti… A fi bătrân
înseamnă – ceea ce nu e puţin, ci
dimpotrivă – a fi proprietarul trecutului
tău în aproape integralitatea sa, limitrofă
cu suprema experienţă finală.”
Păreri care contează
Dorin Tudoran este un scriitor care
trăieşte departe de lumea literară
românească. Arareori îl întâlnim în
presa literară de la noi, aşa încât, atunci
când este prezent, evident ne atrage
atenţia. Astfel, în SUPLIMENTUL DE
CULTUR| (nr. 495), putem citi un
interviu cu Dorin Tudoran, cu prilejul
apariţiei la Polirom a unei cărţi noi a
poetului şi publicistului, România ca
părere. Adevărul e că părerile sale
contează. O demonstrează şi acest
dialog purtat de el cu Răzvan Chiruţă,
pentru revista din Iaşi. Iată ce crede
despre disidenţă şi rezistenţa prin
cultură: „Oh, disidenţa nu este doar un
termen «desuet». Ca şi în alte ţări cândva
comuniste, când lucrurile au început
să se dovedească foarte anevoioase
în tranziţia de la dictatură la o societate
deschisă, mulţi români au început
să-i blameze pe disidenţi: «Uite, domnule,
la ce ne-au împins ăştia». Cu mult mai
bine au ieşit campionii «rezistenţei
(doar) prin cultură». Glumind, s-ar putea
spune că, înainte de 1989, i-a apărat
cultura de foioase, iar după decembrie
1989 i-a îmbrăţişat cultura de foloase.
Serios vorbind însă, pentru mine oricine
a rezistat tentaţiei de a deveni unealta
unei dictaturi care a atins demenţa,
oricine a trăit onorabil fără să fie tentat
să comită vreun act de eroism merită
tot respectul.” Sau despre starea generală
a ţării: „Nu aş folosi termenul de dezordine,
căci este prea suav. Dezordine, evident,
există cu nemiluita, este obositoare
şi deprimantă, totuşi nu constituie
marea problemă. Nenorocirea este
că România pare o ţară cu totul ieşită
din matcă. Firi mai sceptice decât mine
se întreabă chiar dacă România s-a aflat
vreodată în matcă.” Aspră privire,
dar o privire de luat în seamă.
