Răsfoind revistele literare
Sunt destule lucruri de semnalat
din RAMURI nr. 2. Rubrica Eminescu
recitit în care Alex Ştefănescu publică
un eseu intitulat O metodă de fabricare
a veşniciei, eseul lui Ştefan Borbely,
De la Eros la aphrodisia, poeziile lui
Ion Cristofor, fragmentele de proză de
Traian Dobrinescu şi Ion Munteanu,
evocarea lui Marin Sorescu semnată
de Gabriel Coşoveanu, în luna februarie
când se marchează naşterea scriitorului
şi a Soniei Larian semnată de Gabriel
Dimisianu; apoi, paginile din Jurnalul
lui Gheorghe Grigurcu şi semnalul lui
Nicolae Prelipceanu despre Noua
revoluţie culturală, în care-l rezumă
expresiv pe Alain Finkielkraut, cel din
Înfrângerea gândirii. Iată doar un citat
din filozoful francez, ales de poetul
român: „Barbaria a sfârşit prin a pune
stăpânire pe cultură.”
Tot pe Nicolae Prelipceanu îl întâlnim
şi în VIAŢA ROMÂNEASCĂ
nr. 2, de data aceasta ca editorialist,
cu un articol de atitudine intitulat Ravagiile
egalităţii: „S-a făcut şi o curăţenie
generală în critică, în sensul că, imediat
după căderea regimului comunist,
criticii de importanţă, cei care puteau
să-l mai orienteze pe cititorul român,
să separe adică valoarea de non-valoare,
ori nu mai erau în ţară, ori au migrat
spre politică. Unii dintre cei plecaţi
s-au întors şi şi-au reluat oficiul critic,
alţii au mai întârziat, dar până la urmă
au revenit şi încă în forţă. Pluralul de
mai sus nici nu se prea potriveşte, e
mai mult unul al maiestăţii, fiind vorba
de cazuri izolate. Criticii tineri au început
să abandoneze, din varii motive, nu în
ultimul rând pentru a nu mai colabora
cu bătrânii, atât de reprobabili în ochii
lor. Au mai rămas puţini dintre cei
tineri acum vreo zece ani care să
mai practice critica de întâmpinare.
Între timp, după toate ezitările şi
ocolurile, revistele specializate, cele
care mai respectă valoarea estetică a
operei literare, şi-au pierdut audienţa
în favoarea te miri cui şi a te miri ce,
astfel încât nici oficiul critic nu mai are
ecoul pe care-l avea altădată. Aşa se
face că te trezeşti cu pretenţii de egalitate
între Nimeni şi Cineva, între foiţa nu
ştiu care şi România literară, aşa
se face că trăim o epocă a apelor literare
turburi, cu activişti care-şi permit
să-i insulte pe cei calificaţi şi încă de
pe poziţii de superioritate. Li s-a urcat
democraţia la cap. De data asta chiar
aşa e. Şi nu se întrevede momentul
revenirii la ierarhiile valorii, la meritocraţia
pe care noi, cei de după Cortina de
Fier, o credem regulă a lumii democraţiei
reale.” Are mare dreptate editorialistul
Vieţii Româneşti!
Cultură şi deznădejde
SUPLIMENTUL DE CULTURĂ numărul
514 din 22 februarie publică un interviu
cu directorul Filarmonicii din Iaşi,
violonistul Bujor Prelipcean, sub un
titlu care n-are cum să ne bucure: „Îmi
pare teribil de rău că nu am rămas în
străinătate, să îmi fac cariera acolo.”
De ce are aşa un regret managerul
unei instituţii care, aflăm din chapeauul
discuţiei cu Cătălin Hopulele, străluceşte
în toată lumea? Fiindcă sediul Filarmonicii
stă să cadă, renovat doar pe jumătate,
profitând de o conjunctură politicoedilitară
care s-a sfârşit repede, iar
spectacolele se ţin la Teatrul „Luceafărul”
şi prin alte săli ale Iaşiului, fiindcă s-a
pierdut mult prea uşor cursa pentru
Capitala Culturală Europeană, dintr-o
neînţelegere, de fapt, a ceea ce înseamnă
cultură de vârf: „Au adus nişte trupe
care au lătrat în faţa Palatului Culturii
de le-au spart geamurile şi timpanele
oamenilor care locuiesc prin împrejurimi...
Asta nu este cultură, este o distracţie
ocazională, dar nu este ceva care să
rămână şi să te pună în competiţie nici
măcar cu Baia Mare. M-a rugat primarul,
acum câţiva ani, să îl aduc pe Holender.
I l-am adus în cabinet, au stat de vorbă
şi i-a spus că dacă vine la Iaşi, încheie
un contract pe cinci ani de zile, în care
pretinde o sumă de 70.000 de euro pe
an. Sunt fotbalişti în Copou plătiţi mai
bine. În ăia cinci ani de zile urma să
scrie în contract că Iaşul intră în
competiţia pentru Capitală a Culturii
Europene ca un oraş vizibil. Urmau să
se facă şi concerte, programe celebre
ale muzicii de operă, cu cei mai mari
solişti ai lumii, pe stadion. Incasa şi
Primăria bani, încasa şi Filarmonica
nişte bani ca să îi folosească la construcţii
sau la cumpăratul instrumentelor, iar
pentru munca lui cerea 70.000 de euro
pe an. Asta se întâmpla in 2009.”
Evident, contractul nu s-a semnat.
Cumva vă sună cunoscut?
Despre toleranţa... intolerabilă
Cine mai avea dubii cu privire la
corectitudinea poziţiei adoptate de
Consiliul Uniunii Scriitorilor din România
vizând propaganda antisemită găzduită
de pagina de Facebook a lui Paul Cernat
(şi girată de acesta, prin prefaţa la
volumul lui Marius Ianuş, Jos masca,
Marius Ianuş!), are ocazia să se convingă
că măsura sancţionării cu avertisment
a fost binevenită.
Astfel, revista REALITATEA
EVREIASCĂ, nr. 466-467 (1266-1267),
din 1-29 februarie 2016, sub titlul
„Revelaţia unui poet: «Legionarii, elita
spirituală a neamului românesc»”,
publică un articol în care condamnă
„opiniile” exprimate de Marius Ianuş
şi toleranţa de neînţeles pe care a
manifestat-o criticul Paul Cernat
faţă de ideile şi afirmaţiile de cea
mai pură extracţie legionară, conţinute
de volumul şi scrisorile publice adresate
de Ianuş redacţiilor mai multor publicaţii.
Totodată, publicaţia oficială a
Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din
România salută luarea de poziţie publică
a lui Daniel Cristea-Enache (care a fost
asumată şi a devenit decizie oficială
a Consiliului USR), împotriva acestor
orori. Citând din scrisoarea pe care
dl prof. univ. dr. Aurel Vainer, deputat
şi preşedinte al FCER, i-a adresat-o
directorului de imagine al USR, Realitatea
evreiască arată că „Apartenenţa la o
astfel de mişcare teroristă, care propagă
ceva similar cu jihadismul de astăzi,
proclamând viaţa fericită de apoi pentru
crimă şi nelegiuiri, nu poate fi tolerată.
Este drept: au aderat la Mişcarea
Legionară intelectuali proeminenţi
ai României acelor ani, care au evoluat
în timp, devenind oameni de cultură
valoroşi, având contribuţii deloc de
neglijat la istoria culturii şi civilizaţiei
din ţara noastră. Dar acest fapt nu
îndreptăţeşte pe nimeni să categorisească,
cum face poetul Marius Ianuş în postfaţa
volumului său publicat în 2015, întreaga
Mişcare Legionară cu titlul nobil de
«elită spirituală şi morală». ş...ţ Nădăjduiesc
că şi alţi oameni, care sunt cu adevărat
intelectuali români contemporani, se
vor alătura demersului dumneavoastră,
pentru înscrierea Mişcării Legionare
în paginile dramatice ale Holocaustului
din România”.
Ne bucurăm că membrii Consiliului
Uniunii Scriitorilor din România au
dovedit spirit civic şi responsabilitate
faţă de imaginea breslei, care nu-şi
poate permite să se asocieze cu idei şi
atitudini anti-europene. Limita toleranţ
ei, spunea cândva Andrei Pleşu,
este intolerabilul, iar propaganda fascistă
şi extremistă este, într-adevăr,
intolerabilă.
Pietonul-kitsch
Trăim într-o epocă a contrafacerilor,
de la plagiate semnate de agramaţi
(nu dăm nume, se ştiu deja) pînă la
miniştri ale căror metehne compromit
noţiunea de tehnocrat. Nici cu vremea
nu stăm mai bine, parcă un duh rău
a schimbat clima, silindu-ne să ne
întrebăm dacă va mai exista iarnă şi
dacă nu cumva am intrat într-o zodie
în care anotimpurile sunt ele însele
falsificate. Unde te întorci numai
blazoane calpe, pînă şi mărţişoarele
ajungînd să fie atinse de morbul kitschului.
Cronicarului i-a fost dat să caute
în aceste zile un cadou mai de Doamneajută,
al cărui simbol primăvaratec să
se îmbine cu o calitate mulţumitoare.
A fost silit să se dea bătut, din neputinţa
de a găsi ceva cu gust pe tarabele care
au împînzit Bucureştiul. Şi dacă îţi laşi
privirea să alunece de pe mărţişoare
pe chipul celor care le cumpără, te
izbeşte asemănarea în rău: un kitsch
psihologic se poate citi pe feţele trecă
torilor: fizionomii plate din conturul
cărora nu răzbate nici un licăr de spirit.
Cu excepţia tinerilor, cărora vîrsta le
suplineşte absenţa spiritului, restul
pietonilor au un stigmat pricăjit, de
fiinţe măcinate de un microb bizar.
Numele microbului e debusolarea.
Parcă li s-a stricat busola sufletească
preschimbîndu-i în fiinţe anodine,
bătute de soartă pînă la pragul naufragiului.
Şi nu e vorba de cerşetorii care
zac pe trotuare, de la Piaţa Romană
pînă la Universitate, nici de aurolacii
cu priviri rătăcite de miasma pungii
din care sug, şi nici măcar de interlopii
cu mină de reptilă a căror pupilă te
împunge cu un tăiş ostil, ci e vorba de
omul mediu, cetăţeanul normal din
punct de vedere statistic. La el, debusolarea
se ghiceşte de la prima vedere,
precum un certificat facial al surpării
în interior. Nu ştiu ce s-a întîmplat
în primele două luni ale anului, dar
fizionomii mai devastate ca acum
Cronicarul nu a văzut vreodată.
