Falsurile lui
Dan Mircea Cipariu
Ca şi cum procesul intentat
anul trecut de Dan Mircea Cipariu,
suspendat din funcţia de preşedinte
al Filialei de Poezie Bucureşti, prin
care contestă statutul USR, pe
baza căruia a fost ales el însuşi la
Filială şi a candidat la preşedinţia
USR, n-ar fi fost de ajuns, de curând,
DMC se adresează din nou justiţiei
cu solicitarea unei ordonanţe prezidenţ
iale în care solicită demiterea
preşedintelui ales al USR, Nicolae
Manolescu, şi numirea lui însuşi ca
preşedinte interimar. „Argumentele”
sunt aceleaşi din procesul aflat pe
rol. Intervenţia din urmă a lui DMC
conţine două falsuri. Unul este felul
cum se prezintă petentul: preşedinte
al Filialei de Poezie Bucureş
ti. Suspendat de Consiliul USR pe
durata procesului intentat de DMC
propriei instituţii, în care solicită
invalidarea statutului în a cărui comisie
de redactare DMC s-a aflat, pe care
l-a votat şi pe baza căruia a candidat
el însuşi la două funcţii, DMC îşi arogă
într-un act oficial o calitate pe care
n-o are. Al doilea fals: DMC afirmă
că preşedintele în funcţie al USR ar
fi fost votat de „un organ inferior”,
Consiliul USR, şi nu de Adunarea
Generală. DMC ştie mai bine decât
oricine că votul a fost acordat de
membri din toate Filialele, adică de
Adunarea Generală, care a rezultat
din Adunările Generale de alegeri
din Filiale. Nu putem să tragem decât
o concluzie: DMC este un falsificator.
Pe 10 februarie, AgenţiadeCarte.ro
a aceluiaşi DMC adresează ministrului
Culturii o scrisoare în care îi solicită
verificarea legalităţii aplicării legii
finanţării de la buget a publicaţiilor
USR. Conţinutul scrisorii contează
prea puţin: el reia elucubraţiile din
proces şi din intervenţia de mai sus.
Înainte ca justiţia să se pronunţe,
DMC mai bate o dată câmpii în scopul
de a împiedica pe orice cale aplicarea
unei legi în interesul breslei sale.
Textul difuzat de AgenţiadeCarte.ro
e un nou fals: ar fi vorba de o scrisoare
primită de oficina lui DMC de la
Profesorul Horia Haţieganu, „colaborator
al României literare”. Am fi
luat-o ca pe o glumă proastă, dacă
scrisoarea cu pricina n-ar avea caracterul
unui denunţ ticălos. Şi i-am fi cerut
lui DMC să dovedească autenticitatea
scrisorii. Nu e cazul s-o facem: scrisoarea
reprezintă un fals grosolan! Realitatea
este cât se poate de simplă: Profesorul Horia Haţieganu nu există. Citiţi
de două ori şi minunaţi-vă de o
inventivitate de care DMC ar fi trebuit
să dea dovadă în poeziile sale! Nicidecum
într-un text oficial. Horia Haţieganu
este un psudonim redacţional
folosit de revistă cu ani buni în urmă.
Nu putem trage decât concluzia de
mai sus: DMC este un falsificator.
Despre al cui „deces“ vorbim?
„Decesul unui premiu de prestigiu”
se intitulează un text al neprietenului
nostru Radu Vancu, cunoscut ca
traducător al lui Ezra Pound în limba
lui Mircea Ivănescu mai degrabă decât
ca poet în limba proprie. Tema articolului
este o veche obsesie a lui Vancu
et.comp.: premiul „Eminescu” de
la Botoşani. Lăsând la o parte superbia
cu care Vancu et.comp. dau lecţii
unor critici de la care ar fi fost normal
să ia lecţii, să remarcăm lejeritatea
cu care autorul îi atribuie lui Mircea
Martin, membru în juriul botoşănean,
dezvăluirea unui viciu de procedură
cu ocazia votului de anul trecut, viciu
pe care preşedintele juriului l-ar fi
provocat. Mai mult: „Cert e că, la cât
de viciat a fost mecanismul votului
anul trecut, am toate temeiurile să
mă îndoiesc că anul acesta votul a
fost curat ca lacrima”. Despre ce viciu
e vorba numai Vancu ştie. Mircea
Martin n-avea cum să afirme aşa
ceva, fiindcă el a scris şi a citit cuvenita
Laudatio pentru G. Chifu cu ocazia
decernării premiului, adică şi-a asumat
votul. E absolut scandalos să faci afirmaţ
ii pe care nu le poţi dovedi,
acuzându-i pe membrii juriului, aceiaşi
anul acesta, ca şi anul trecut, de
incompetenţă, iar pe preşedintele
juriului, de manipulare a unor naivi.
„Temeiurile” pe care Vancu îşi sprijină
îndoielile sunt nu numai false, dar
lipsite de onestitate. Şi să crezi că
vei convinge opinia literară că premierea
unor poeţi de primă mână cum
sunt Nicolae Prelipceanu, Gabriel
Chifu sau Gheorghe Grigurcu înseamnă
„decesul simbolic” al prestigiosului
premiu „Eminescu” de la Botoşani e
o dovadă de aroganţă pe care opera
personală, când şi câtă este, a lui
Vancu n-o îndreptăţeşte nici cât negru
sub unghie. E vorba mai degrabă
despre decesul, vai, prematur şi nu
neapărat simbolic, al reputaţiei, când
şi câtă a fost, a lui Vancu însuşi.
Prezenţa unui scriitor
După extraordinarul articol publicat
în numărul trecut al revistei noastre
sub titlul „Destul!”, un text puternic,
memorabil, model de implicare în
chestiunile urgente ale actualităţii
literare, Mircea Mihăieş se menţine
în atenţie intervenind într-o altă
dispută apărută în spaţiul public:
subvenţionarea revistelor de cultură.
Astfel, în revista 22 (nr. 6), într-un
interviu pe care i-l ia Brânduşa Armanca,
Mircea Mihăieş pune câteva
accente care sunt de reţinut. Iată:
„Revistele culturale sunt subvenţionate
peste tot în lume. Vreau să spun,
în lumea civilizată. E drept că finanţă-
rile provin în cele mai multe dintre
cazuri din surse private. Acest lucru
este posibil deoarece, pe de o parte,
în Occident chiar există «surse private»,
legitime (acolo, lumea se îmbogăţeşte
mai rar prin potlogării) şi, pe de alta,
legislaţia încurajează cu generozitate
acţiunile de mecenat. În România,
unde statul e atotputernic şi unde,
paternalist, practică pe scară largă
«sufocarea prin îmbrăţişare», e normal
ca el să îşi asume şi astfel de îndatoriri,
nu doar să spolieze cetăţeanul.” Sau,
despre mecanismele de finanţare a
acestor publicaţii: „Mecanisme – e
cam mult spus. Mai degrabă improvizaţ
ii. O categorie priveşte publicaţiile
locale sau judeţene. În cazul lor,
finanţarea e asigurată de către primării
sau consiliile judeţene, aşa cum e
asigurată cea a teatrelor, filarmonicilor,
muzeelor, caselor memoriale
etc. Revistele profesioniştilor n-au
fost incluse, practic, în niciun sistem
de finanţare oficial. Abia începând
cu vara lui 2015 există o lege de finanţ
are a revistelor culturale, Legea
136.” Aşadar, revistelor locale le era
recunoscut statutul, celor de nivel
naţional – nu. Bizarerie tipic românească.
Acum, când printr-o lege se realizează
în fine o lăudabilă normalizare, atâţia
deştepţi sar ca arşi şi pornesc războiul:
să moară capra vecinului, să rămânem
cum eram, anapoda, cu susul în
jos. Şi, întorcându-ne la autorul
opiniilor din 22, Mircea Mihăieş: dacă
şi alţi scriitori de valoare, cât mai
mulţi, ar avea aceeaşi atitudine publică,
solidarizându-se în jurul cauzelor
importante, denunţând impostura şi
agresivitatea marginalilor, viaţa
culturală de la noi ar fi cu totul
alta, categoric schimbată în bine.
Violul ca artă
Cât de mult pot fi lărgite graniţele
fenomenului artistic? Iată o întrebare
deloc simplă. În orice caz, actuală.
Cu pledoaria unor tineri pentru
arta aşa zicând alternativă, fără sau,
mai ales, cu negarea artei aşa zicând
culte (ne folosim de expresia relativizantă
aşa zicând în locul ghilimelelor), am
putea spune că ne-am obişnuit.
Profesionalismul şi-a trăit traiul şi
şi-a mâncat mălaiul în artă, cu bune
perspective de a fi supus unui tratament
similar şi în ştiinţă. Mai întâi, pe furiş,
apoi, în văzul lumii, ne întoarcem
la arta naivă şi la ştiinţa empirică a
unor vremuri străvechi. Iată că un
bârlădean oarecare, Andrei-Silvian
Spiridon, numit beizadeaua (nu ni se
spune a cui), împinge graniţele şi
mai departe: violează o fată de 17
ani şi explică doct judecătorilor că
actul săvârşit de el nu se cheamă
viol, ci „sex-surpriză”, şi că violenţa
în materie de sex trebuie să fie
considerată o artă. O artă, precizează
el, care implică umilirea partenerului,
brutalizarea, scuipatul şi tot tacâmul.
Să-l fi citit junele pe Marchizul de
Sade? Ne îndoim. Dar s-ar putea
să-l aştepte aceeaşi soartă aşa zicând
antumă, fiindcă postumitatea mai
cere, pe lângă scuipat, şi oarece talent.
N-are beizadeaua norocul ăsta! Sperăm
să se specializeze în scuipatul printre
gratii.
