După faptă, răsplată
Subzistenţă pe subvenţie se
intitulează articolul lui Matei Martin
din DILEMA VECHE, 4-10 februarie.
„Da, piaţa e cinică, scrie autorul. Dar
şi subvenţia tot cinică e, uneori: pentru
că pretinde, şi ea, adaptări, schimbări,
reforme”. Să înţelegem că, dacă
publicaţiile culturale, căci despre ele
e vorba, s-ar reforma, adaptându-se
pieţei, subvenţia n-ar mai fi cinică?
Poate că ar deveni de prisos, asta da,
cu condiţia însă sine qua non, ca o
astfel de reformă să fie posibilă astăzi,
şi nu numai la noi, ci în toată lumea
bună. Matei Martin ştie prea bine că
o asemenea reformă nu e, din păcate,
posibilă, că până şi în Franţa, la care
se referă el însuşi, statul subvenţionează
publicaţiile culturale, ba chiar şi
cotidianele politice. Articolul e un
bla-bla iresponsabil, bazat pe ignorarea
realităţii presei culturale. Sau, ne
temem, pe intenţia de a dezinforma.
Autorul se face avocatul Ministerului
Culturii. Era să spunem, nerăsplătit.
Aveţi puţintică răbdare, vom vorbi
şi despre răsplată. În mod ciudat,
bla-bla-ul cu pricina este şi al noului
ministru al Culturii. L-am auzit cu
urechile noastre, l-am citit în luările
d-sale de cuvânt şi ale consilierilor
pe care i-a angajat în minister.
Toţi, de altfel, cam de vârsta lui Matei
Martin şi cu aceleaşi merite, deocamdată,
nedovedite. Într-un număr anterior
al revistei, Matei Martin îi dădea o
replică arogantă lui Ion Caramitru,
care contestase un proiect ministerial
privind ocuparea posturilor de conducere
în teatre sau muzee fără obligaţia
unor studii adecvate domeniului.
Mult zgomot pentru nimic, scria atunci
junele publicist. N-a fost pentru nimic,
dovadă că ministerul a fost silit să
retragă proiectatul ordin. Dar chiar
şi aşa, ceea ce atrage atenţia este că
ministrul şi tinerii de care s-a înconjurat
gândesc la fel şi anume că nu e nevoie
de competenţă ca să conduci o instituţie.
Problema reală a lui Matei Martin
este că „banii sunt direcţionaţi în
proporţie de 75% către revistele editate
de Uniunile de Creatori”. Necitite,
zice junele, nedifuzate, vai de capul
lor! Părerile lui Matei Martin ne
interesează prea puţin. Vrem doar
să explicăm cititorilor noştri, nu ne
răcim gura de pomană pentru autorul
articolului, că e normal să fie subvenţ
ionate revistele USR: sunt publicaţ
ii încărcate de prestigiu, unele
centenare, trecute de furcile caudine
ale regimului comunist. Argument
care s-a dovedit capabil să-i convingă
pe parlamentari să voteze în unanimitate
legea. E treaba lor, a lui Matei
Martin şi a unor prieteni ai lui, cum
ar fi Claudiu Komartin, că le contestă
importanţa. E cazul să adăugăm că
n-au avut, ei, nici o inţiativă legislativă,
dar pretind a se aşeza la masa gata
pusă. Komartin cerşeşte pe faţă o
parte din bani. E aici o contradicţie:
dacă subvenţia e cinică, de ce doresc
să profite de ea? 25%, cât le revine,
li se pare prea puţin? De unde să ştie
ei că sugestia de a oferi sprijin şi
„publicaţiilor independente”, cum le
spune tandru Matei Martin, tot de la
Uniunile de Creatori a venit? Enervat,
ca şi alţii, că ministerul a cedat în
cele din urmă, după ce a pus beţe
în roate aplicării legii, Matei Martin
explodează din nou: „Scandalul a
izbucnit degeaba”. Nici de data
asta n-a fost degeaba, dovadă că
situaţia s-a reglementat, fie şi cu o
lună întârziere. Ca să nu mai spunem
că n-a fost nici un scandal, ci doar
o încercare de a obliga ministerul să
respecte legea. Ceea ce în România
nu e un lucru de la sine înţeles.
Imoralitatea poziţiei redactorului
Dilemei vechi este altundeva: primul
articol, acela îndreptat contra UNITER,
i-a adus numirea de către ministru
în comisia AFCN. Deşi nu i se cunosc
lui Matei Martin merite în stare a-l
abilita să decidă finanţarea unor
edituri şi publicaţii. Articolul lui poate
fi considerat, fără riscul de a exagera,
o formă de a mulţumi ministrului
pentru a-l fi exceptat cu generozitate
de la a poseda un CV corespunzător.
(Lasă că, dacă, în această calitate, va
acorda sprijin financiar Dilemei vechi,
de pildă, se va afla în conflict de interese,
deoarece de la revistă îşi ia salariul
şi colaborările!) Vom citi şi vom
vedea.
„Cum vă simţiţi
ca mare scriitor?“
Aţi auzit de Cezar Pârlog, scriitor?
Probabil nu, ca şi noi, de altfel. Totuşi,
o revistă, CAIETE SILVANE (nr. 132),
găseşte de cuviinţă să-l intervieveze
în această calitate. Iese un text halucinant.
Întâi, prin întrebările de-un
ridicol infinit adresate de Ştefan Doru
Dăncuş. De pildă, o întrebare sună
aşa: „Care e diferenţa dintre un scriitor
din America şi unul din România?”
În primul moment am crezut că cel
intervievat va fi fiind vreun autor
român stabilit acolo, altfel care ar
fi rostul chestiunii. Dar de unde:
omul, prin răspunsul său, ne spulberă
imediat presupunerea: „N-am fost
în America şi nici pe aici în prea multe
ţări…” Altă întrebare, sforăitoare
şi penibilă, „Cum vă legitimaţi ca
scriitor în faţa lui Dumnezeu?”, cade
ca nuca în perete, căci scriitorul Pârlog
ţine să precizeze: „Am să vă dezamă-
gesc, dar eu merg pe mâna lui Darwin.”
Dar o culminaţie de rizibil/ burlesc/
absurd se atinge prin întrebarea şi
răspunsul care deschid dialogul.
Ţineţi-vă bine: „Cum vă simţiţi ca
mare scriitor?” Luându-şi unele mici
măsuri de precauţie („nu acum”, nu
deocamdată), cel calificat astfel dă
de înţeles că, mai târziu, cu un „eventual
vânt bun la pupă”, ne va lămuri el
cum e să fii mare scriitor. În fond,
de ce ne arătăm atât de scandalizaţi
de interviul zălăuan, de ce n-ar avea
şi liliputanii dreptul să se evalueze,
să se măsoare între ei? Sigur că da,
sunt liberi să se măsoare între ei şi
neapărat iese ceva, unii sunt mai
mici, alţii sunt mai mari (rezultatul
depinde, totdeauna, de perspectivă
şi de scara de valori folosită): poate
domnul Pârlog e mare scriitor pe
străduţa lui din Zalău sau pe scara
lui de bloc!
Sita critică
Continuând comentariul provocat
de interviul din Caiete Silvane, am
spune că grav este când această
perspectivă falsă e lansată în spaţiul
public, fiind într-un fel validată de o
publicaţie literară, unde obligatoriu
ar fi să existe o grilă care să stopeze
astfel de aprecieri flagrant eronate,
enormităţile acestea care ne conduc
spre haos. Am mai vorbit în paginile
revistei despre lipsa sitei critice
din literatura de astăzi şi despre
consecinţele dezastruoase ale acestei
absenţe. Fenomenul se manifestă în
cel puţin două moduri diferite. Pe de
o parte, asistăm la un atac furibund
al unor autori tineri împotriva unor
mari critici literari cărora încearcă
violent şi cu intolerabilă insolenţă să
le distrugă autoritatea astfel încât ei,
care n-au reuşit să obţină legitimitatea
literară pe căile fireşti ale scrisului,
s-o capete brusc, şi anume
atribuindu-şi-o singuri, prin forţă.
Pe de altă parte, aşa cum vedem, are
loc şi un asalt năucitor, neobosit al
mediocrităţilor şi diletanţilor care îşi
găsesc şi ei loc în publicaţii, proclamându-
se între ei „mari”, la concurenţă
cu cei într-adevăr mari. Iresponsabili,
pigmeii folosesc superlativele
cu uşurinţă, ducând la devalorizarea
şi prăbuşirea în derizoriu a
judecăţii critice. Pus în faţa ridicolului
şi a sublimului descrise, iată,
cu exact aceleaşi cuvinte, cititorul
neiniţiat nu va izbuti să distingă între
fals şi autentic şi va fugi de literatură,
va fugi mâncând pământul. Această
lipsă de sită critică, dacă va continua
şi se va extinde (mai cu seamă în
condiţiile favorizante ale internetului,
unde orice afirmaţie oricât de scandaloasă
e îngăduită!), poate avea asupra
literaturii urmările unui tsunami
asupra unui oraş de coastă.
