Rică şi Rică
Aţi uitat cine e Rică? Nu se poate:
Rică Răducanu! Portarul mitic al
fotbalului românesc. Ni-l readuce în
memorie GAZETA SPORTURILOR
din 29 ianuarie. Nu neapărat într-un
context favorabil, e drept. Se pare că
Rică n-a ştiut niciodată să scrie cu
mâna lui. A apărat poarta culturii
mai bine chiar decât pe aceea a
Naţionalei de fotbal. Ei bine, iată
ce scriu Marius Mărgărit şi Răzvan
Luţac: „Bătrânii microbişti îşi amintesc
că pe la finalul anilor 1960, la o acţiune
a lotului naţional în Africa, selecţionerul
Angelo Niculescu le-a cerut jucătorilor
să trimită acasă ilustrate cu câteva
cuvinte. Portarii Bebe Pilcă şi Rică
Răducanu erau colegi de cameră.
Primul a scris printre altele pe spatele
unei ilustrate: «E frumos aici, ne
simţim bine, stau în cameră cu Rică.»
Răducanu, ca să nu se mai chinuiască,
şi-a copiat colegul: «E frumos aici,
ne simţim bine, stau în cameră cu
Rică»”.
„Plagiatul” lui Rică e reamintit în
contextul plagiatului lui George Copos,
fostul patron al Rapidului, autentificat,
aşa zicând, de un mare profesor al
Facultăţii de Istorie, Universitatea
Bucureşti, la sugestia Decanului în
funcţie, deşi e vorba de o compilaţie
vizibilă cu ochiul liber de pe teza unui
doctorand al Facultăţii, care, recunoscându-
se în cuvintele cărţii care
i-a adus lui Copos reducerea pedepsei,
a reclamat furtul.
Din sumar
Excelent numărul 1 din acest
an al revistei ORIZONT: Lucian Boia
este intervievat de Cristian Pătrăşconiu
sub un titlu incitant Mitul Mihai
Eminescu. Cum procedăm, iar cartea
sa Mihai Eminescu. Românul absolut
(nominalizată de revista noastră la
Premiul Cartea anului) este analizată
de Alexandru Bodog (titlul cronicii:
Iconoclastul de serviciu). Ancheta
revistei, parcă mai vie decât altădată,
adresează o întrebare care trezeşte
din somn (Care este cea mai impertinentă
întrebare care vi s-a pus vreodată?),
la care răspund Andrei Şerban, Vasile
Popovici, Ada Milea, Codrin Liviu
Cuţitaru, Gabriel Coşoveanu, Corina
Şuteu, Claudia Doroholschi, Alina
Radu şi Alexandru Potcoavă. La rubrica
Aniversări, comemorări, Cornel
Ungureanu ni-l readuce în atenţie
pe Sorin Titel. Admirabile sunt eseul
lui Vladimir Tismăneanu despre
Hannah Arendt şi pagina pe care Ioan
T. Morar o dedică oraşului Nîmes.
Sunt de reţinut cronicile de carte
semnate de Alexandru Budac, Graţiela
Benga, Alexandru Oraviţan, Snejana
Ung, Marian Odangiu, Alexandru
Ruja, Victor Neumann, Cristina
Chevereşan, Adina Baya, ca şi alte
texte din sumar avându-i autori pe
Marcel Tolcea, Daniel Vighi, Viorel
Marineasa, Paul Eugen Banciu, Pia
Brînzeu, Radu Pavel Gheo, Robert
Şerban, Otilia Hedeşan, Daniela
Şilindean şi Ciprian Vălcan. Desigur
însă, punctul de maxim interes al
revistei îl reprezintă paginile consacrate
lui Mircea Cărtărescu.
„O forţă în mişcare,
o energie pură…“
De altfel, capitolul Mircea Cărtărescu,
prin care revista Orizont marchează
apariţia romanului Solenoid, merită
o consemnare separată. Noua carte
a lui Mircea Cărtărescu este comentată
(pe larg, pătrunzător şi empatic, cu
un entuziasm rar întâlnit, dar justificat)
de doi eseişti de valoare, Vasile Popovici
şi Cristina Chevereşan. Două scurte
extrase din consideraţiile lor: „Previn
din capul locului, nu există termeni
critici adecvaţi pentru aproximarea
ciudăţeniei create de Mircea Cărtărescu.
Nu e un roman, nu e doar o carte, nu
e o creaţie, adică un obiect construit,
solid şi definibil. E o forţă în mişcare,
o energie pură, ce-l utilizează pe
autor, pe narator şi pe cititor ca pe
nişte medii. (…) Solenoid este cartea
unei viituri ce vine de dincolo de ce
se vede şi de ce se ştie şi ne lasă
sfârşiţi, dislocaţi, pradă unei dezolări
fără leac după ce am terminat ultimul
rând al acestei lucrări fără egal.” -
scrie Vasile Popovici. Şi Cristina
Chevereşan: „Nu ştim dacă Mircea
Cărtărescu va face vreodată pasul
dinspre lista scurtă a favoriţilor către
podiumul mult-râvnitului Nobel. După
Solenoid, nici nu mai contează. A
demonstrat tot ce era de demonstrat:
sieşi, nouă, unei întregi lumi literare
care-i va descoperi şi redescoperi
prin generaţii, cu uimire, încântare
şi respect, scriitura-cult, cartea
hipercubică.” Tot în Orizont, excepţionalul
scriitor se confesează răspunzând la
întrebările lui Cristian Pătrăşconiu:
„Nu e nimic progresiv şi triumfalist
în opera unui autor. Nimeni nu scrie
«din ce în ce mai bine» de-a lungul
vieţii lui. Literatura nu e o înălţare
continuă, ci, ideal, o continuă adâncire,
o bâjbâire fără busolă şi felinar în
noaptea ta interioară.” Aşa cum se
vede, o afirmaţie dintr-o Istorie a
literaturii române care a părut hazardată
şi a iritat pe atâta lume şi anume,
Cărtărescu este cel mai mare scriitor
român contemporan, prinde tot mai
mult temei.
Despre „navigatorii
fără busolă“
De citit articolul lui Nicolae
Prelipceanu, intitulat Navigatorii fără
busolă, din revista RAMURI (nr. 1,
2016). Nu poţi să nu remarci în textul
său privirea lucidă, adevărul reflecţiei
despre starea lumii de astăzi şi
sentimentul de apăsătoare amărăciune
provocat de degradarea parcă fără
întoarcere la care suntem părtaşi:
„Mă întreb dacă ea n-o fi şi rezultatul
apariţiei internetului, această zonă
liberă de orice principiu moral, de
orice ruşine, de orice obraz (sau de
ceea ce altădată s-ar fi numit obraz).
Acolo chiar se varsă toate mizeriile
de către oameni de cele mai diverse
profesii, unele sub semnătură, vrând
să le facă loc autorilor lor undeva
unde li se pare acestora că ar avea
dreptul să acceadă, altele, mult
mai multe, sub protecţia anonimatului.
Vorba lui Farfuridi, semneaz-o, o
dăm anonimă. Cele mai mizerabile
înjurături, care altădată nu s-ar fi
auzit decât în zonele cele mai de
jos ale societăţii, prin cârciumi de
mahala, apar azi pe bloguri şi forumuri,
iar autorii lor nici nu-şi mai dau seama
că aşa ceva, într-o lume civilizată, i-ar
declasa, i-ar face nefrecventabili.
Însă la noi sunt frecventabili şi cei
condamnaţi pentru furt, darmite
ăştia!” Nicolae Prelipceanu are dreptate
în ceea ce susţine: dar, dacă lucrurile
stau cum observă el că stau, atunci,
bineînţeles, cuvintele sale, oricât de
îndreptăţite ar fi, nu vor fi luate în
seamă de cei vizaţi şi nu vor schimba
nimic.
