Când puii de găină dau lecţii de ouat găinii

După cum puteţi citi în coloana din dreapta, vinerea trecută a fost decernat la Botoşani Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, într-o festivitate aflată la a 25-a ediţie. Premiul a revenit poetului Gheorghe Grigurcu. Ar fi naiv să credem că un premiu, indiferent de cine şi cui atribuit, poate fi unanim acceptat. Există însă în România de azi o echipă de zgomote, cum a fost pe drept cuvânt numită, alcătuită din câţiva tineri critici şi scriitori care simt un impuls irepresibil de a protesta contra a tot şi a toate care vin de la confraţii (sic!) lor mai vârstnici. S-a întâmplat şi de această dată. Ceea ce este îngrijorător este că impulsul cu pricina nu are de fapt nici un obiect, dovedindu-se perfect gratuit. Pură cârcoteală izvorîtă din cine ştie ce complexe de imaturitate intelectuală. Gheorghe Grigurcu nu poate fi contestat decât dacă ţii cu tot dinadinsul să manifeşti o originalitate arogantă. Juriul, compus din şapte critici binecunoscuţi nu este, nici el, discutabil. Nici literar, nici moral. Iată însă că Al. Goldiş ne avertizează, mai sigur pe sine decât un robot intelectual, că premiul cu pricina va dispărea, deoarece juriul l-a preferat pe Grigurcu Martei Petreu (care se recuzase!) lui Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Moldovan sau Nichita Danilov. Supoziţia e jignitoare la adresa unor critici de la care Al. Goldiş ar mai avea câte ceva de învăţat. Fie şi numai buna-cuviinţă. Alt pui de găină care dă lecţii de ouat găinii este Paul Cernat. Tot pe blogul personal. Şi tot numai ca să se afle în treabă. La urma urmelor, de ar fi trebuit să ţină seamă juriulde gusturile lui?Ca şi bacalaureatul (conform propriei mărturisiri) Claudiu Komartin, ale cărui aberaţii veninoase nu merită însă nici măcar o secundă de dispreţ.

Căi de a ajunge la Eminescu

În aceste zile, când peste tot în ţară a fost omagiat Eminescu, s-a vorbit mult despre modalităţile potrivite pentru a-l apropia de noi pe poet, s-a pus repetat întrebarea ce ne spune nou el, astăzi? Ei bine, cine caută punţi spre opera lui, cine vrea să verifice cât de viu, cât de puternic, cât de actual este poetul şi gânditorul Mihai Eminescu are la dispoziţie o cale uşor de urmat: să meargă să asculte şi să vadă recitalul pe care Ion Caramitru îl susţine din textele lui Eminescu. Recitalul este tulburător, căci Caramitru se dovedeşte a fi nu doar un mare actor, ci, lucru rar, şi un intelectual adevărat. Aşadar, în recitalul său, Ion Caramitru, acompaniat de clarinetistul Aurelian-Octav Popa, nu doar interpretează magistral versuri şi fragmente în proză eminesciene, dar prin selecţie, practic, realizează şi o exegeză literară, antologhează texte de o profunzime, de un dramatism al interogaţiei înalt intelectuale care reuşesc să ne redea edificator un crâmpei din ceea ce înseamnă opera poetului nostru naţional.

Starea culturală a naţiunii

Tot în preajma zilei de 15 ianuarie, când îl sărbătorim pe Eminescu şi prin el cultura română, e firesc să ne întrebăm care e starea naţiunii, cultural vorbind. Răspunsul e abrupt şi deprimant: suntem la pământ. Cel puţin dacă ne luăm după un sondaj difuzat la TVR, în emisiunea numită chiar Starea naţiei. Un bun prieten ne mărturisea că a urmărit siderat cum, conaţionali de-ai noştri, interogaţi simplu, câte laturi are un triunghi şi câte zile are săptămâna, habar n-aveau. Ba, halucinant, depăşind cu mult absurdul imaginat de un Ionesco de pildă, cineva dintre respondenţi s-ar fi scuzat că nu ştie, fiindcă nu e din Bucureşti. Şi dacă nivelul intelectual al unora dintre compatrioţii noştri este atât de jos, atunci n-avem cum să nu fim alarmaţi şi n-avem cum să nu pierdem diferitele bătălii, pe care vom fi siliţi să le purtăm. Grija adevărată faţă de Eminescu, căruia noi toţi recunoaştem că îi datorăm atât de mult, trebuie să se reflecte în grija adevărată faţă de cultura română de astăzi, pe care nu trebuie cu niciun chip să o lăsăm de izbelişte ori, la fel de grav!, să o lăsăm la cheremul nepricepuţilor aroganţi. Dacă se va întâmpla asta, nu e de mirare că poporul român va fi o biată populaţie care nu va şti nici că triunghiul are trei laturi ori că la Crăciun sărbătorim naşterea lui Iisus, după cum nu va şti nici chiar ce nume poartă ea însăşi.

Regresul unui stat care era un model de succes

În revista 22 (nr. 2, 2016), sub titlul Polonia – dezorientarea unei ţări, găsim o analiză datorată lui Octavian Milewski, privind derapajele din această ţară. Într-un scurt preambul, autorul ne pune în temă: „Scena politică de după 25 octombrie 2015 este martora unor regrese greu de imaginat pentru un stat care până mai ieri era un model de succes politic, economic şi instituţional.” Şi prezentarea situaţiei din Polonia momentului continuă, incluzând şi o sumbră profeţie: „…viaţa politică poloneză a fost bulversată de o criză în cascadă care, iată, nu a întârziat să afecteze relaţiile cu UE şi, mai ales, cu Germania, unul dintre cei mai importanţi vecini ai Poloniei. Dacă aceeaşi logică a confruntării verbale şi normative va prevala, e posibil să asistăm la transformarea Poloniei într-un antimodel similar Ungariei, cu efecte greu de prevăzut asupra politicii interne şi chiar externe a UE.” Dintre caracteristicile noii guvernări a Partidului Lege şi Justiţie, PIS, al cărui fondator este Jaroslaw Kaczynski, sunt subliniate câteva: coruperea funcţională a instituţiei primului-ministru (adică promovarea unor premieri slabi, tehnocraţi, pentru ca puterea să poată fi exercitată din umbră); apoi, guvernarea prin interpuşi (adevăraţii lideri nefiind cei aflaţi în funcţii, la vedere, ci alţii, din cercul de confidenţi ai lui Kaczynski); în fine, apariţia unor personalităţi politice radicale, ca actualul ministru al Apărării, Antoni Macierewicz, sau ministrul de Externe, Witold Waszczykowski. Nu are cum să nu ne preocupe evoluţiile din Polonia, care are similitudini cu ţara noastră (ca şi Ungaria de altfel!) – ţară din Estul Europei, fostă comunistă, actualmente membră UE. De aceea nu e deplasat să ne întrebăm: e oare acelaşi tip de poziţionare care, mai devreme sau mai târziu, apare la toate aceste state?