Critica de inventar
Citim în primul număr al
OBSERVATORULUI CULTURAL
din 2016: „Vă propunem, ca în fiecare
an, un grupaj retrospectiv, pagini în
care am selectat ceea ce am găsit
mai bun, mai valoros şi mai semnificativ
din anul cultural pe care îl lăsăm în
urmă”. Iată o idee bună, ne-am spus.
În fond, chiar aceasta e îndreptăţirea
criticii: să cearnă făina din care se
face pâinea literaturii. Dar ce găsim
în paginile 8-12 ale revistei sub
semnătura principalilor ei critici?
Nişte lungi şi terne inventare de titluri.
Nu le-am numărat, titlurile, probabil
peste o sută. „O fotografie subiectivă”
este subtitlul inventarului prozei
alcătuit de Bianca Burţa-Cernat. Care
subiectivitate, te întrebi fără să vrei,
parcurgând lista de vreo 20.000 de
semne, mai ales că dintre toate artele
fotografia e cea mai puţin dedată la
subiectivitate? Practic, autoarea
enumeră cu mici remarci personale
cam toate titlurile de proză din 2015.
Cam tot aşa procedează Adina Diniţoiu
cu romanul, deşi majoritatea cărţilor
din lista precedentă tot romane erau:
înşirate pe trei din patru coloane în
articolul Biancă Burţa-Cernat. Cât
priveşte poezia, ea este redusă de
Şerban Axinte la debuturi. Lista lui
străluceşte prin subtitluri pretenţioase
(„Self made woman”, „Epuizare şi
disoluţie”), care te pot face să speri
în excelenţa cărţilor. Partea proastă
este că Axinte ne oferă şi niscai citate
care ne răpesc orice speranţă. Un
talmeş-balmeş conţine aricolul Alinei
Purcaru, „Nou-veniţi, veterani şi
câteva traduceri necesare” . În
fine, un spectru larg caracterizează
inventarul semnat de Paul Cernat
şi intitulat „Vitalitatea intelectuală
a nonficţiunii”. Prin nonficţiune,
autorul nu înţelege ce înţelegem noi,
ci specii care nu sunt nici ficţiuni,
nici nonficţiuni, cum ar fi critica şi
istoria literară sau studiile de sociologie
ori de istorie propriu-zisă. Nici aici
vreo selecţie. Doar cartea lui Boia
despre Eminescu e desfiinţată cu un
uşor aer de superioritate şi aceea a
lui Vasile Ernu („care poate fi citită
oricând ca un roman”), „Sectanţii”,
lăudată ca „una dintre febleţile mele
nonficţionale”. Restul, de-a valma.
Critica de inventar nu e critică adevărată
pentru simplul şi evidentul motiv că
e lipsită de discernământ critic.
Semnatarii textelor din Observator
renunţă de bunăvoie la ceea ce-l face
pe un comentator de literatură critic
literar: sita. Din făină necernută iese
pâine proastă.
P.S. În DILEMA VECHE din 24
decembrie trecut, eternul şi fascinantul
Marius Chivu recidivează: face şi el
un bilanţ literar 2015. Ca şi cel din
Observator. Nici o selecţie. Doar
gusturi. Care nu mai au nici o valoare,
fiind vorba de un critic literar care
şi-a abandonat demult principiile.
Este evident că recenzentul n-a apucat
să citească decât o mică parte din
cărţile pe care le semnalează.
Latina în şcoală
În ADEVĂRUL din 7 ianuarie,
Mircea Vasilescu semnalează, printre
puţinii, eroarea pe care ar face-o
autorii reformei învăţământului
scoţând din programa şcolară ora de
latină de la clasa a VIII-a. Între alte
observaţii (care nu sunt neapărat,
din păcate, şi argumente), este aceea
că nestudiind latina „rămânem ciungi
şi şchiopi din punct de vedere intelectual
şi uman”. În principiu, Mircea Vasilescu
leagă studiul limbii latine de cultivarea
adevăratului patriotism. Absolut
de acord. Îi amintim autorului aricolului
că Titu Maiorescu a debutat cu o
broşură referitoare la rostul studierii
latinei în şcoală. Broşura enumera o
serie de argumente care privesc logica
şi corectitudinea exprimării, ambele
educate cu ajutorul studierii latinei.
Oare nu ignorarea sau încălcarea
acestor reguli reprezintă cea mai
mare dificultate actuală în materie
de comunicare? Ce argument mai
bun am avea pentru păstrarea latinei
în programa şcolară decât acela
maiorescian? Fie spus în încheiere
că o ironie nebăgată în seamă de
reformatori este tocmai de a numi ei
înşişi programa pe latineşte: curricula.
O nouă revistă literară
la Chişinău
S-a împlinit un vechi deziderat al
scriitorilor români de la Chişinău: să
existe o revistă a Uniunii Scriitorilor
din Republica Moldova. Iată, avem
în faţă noua publicaţie, „de literatură
şi dialog cultural”, aşa cum ni se
precizează: Revista Literară (nr. 1,
2015). Editori: Uniunea Scriitorilor
din Moldova şi Filiala Chişinău a
Uniunii Scriitorilor din România.
Această revistă a apărut cu sprijinul
Ministerului Afacerilor Externe al
României – Departamentul Politici
pentru Relaţia cu Românii de
Pretutindeni. Directorul Revistei
Literare este Arcadie Suceveanu,
redactor-şef, Teo Chiriac. La primul
său număr, revista ni se prezintă
cu un sumar foarte bun, într-un format
grafic elegant şi pregnant. În editorialul
intitulat Pro domo, Teo Chiriac descrie
cu luciditate şi îngrijorare situaţia
din statul românesc de dincolo de
Prut: „Chiar dacă s-a desprins de
Imperiul Sovietic de mai bine de două
decenii, Republica Moldova, din cauza
unor guvernări antinaţionale, nu
şi-a consolidat în măsură suficientă
instituţiile care promovează şi susţin
cultura, limba şi tradiţiile neamului.”
Arcadie Suceveanu, într-un amplu
interviu realizat de Irina Nechit,
vorbeşte despre reuşitele şi nereuşitele
Uniunii scriitorilor din Moldova, despre
relaţia scriitorilor cu guvernanţii şi
despre ce-şi propune să fie noua
publicaţie. El consideră că „singurul
nostru produs vandabil este cultura…”.
Am citit cu interes rubricile In Sfumato
de Eugen Lungu şi Basarabia Literară
de Răzvan Voncu, care anunţă că nu
va face „critică regională”, ci va scrie
despre „literatura română în întregul
ei”, căci „literatura română este una
şi indivizibilă”. Poezie publică Marcela
Benea, iar proză Nicolae Popa. Alexandru
Burlacu semnează evocarea Constantin
Stere, romancierul – marcând astfel
împlinirea a 150 de ani de la naşterea
scriitorului. Leo Butnaru e prezent
cu pagini dintr-un jurnal italian, dar
şi cu o selecţie de traduceri din lirica
lui Boris Pasternak, în fine, Em.
Galaicu-Păun îi schiţează un portret
Svetlanei Aleksievici, laureata Premiului
Nobel pentru Literatură în 2015. În
totul, un promiţător început de drum
pentru Revista literară.
O declaraţie
Date fiind condiţiile istorice şi
politice din Republica Moldova,
literatura care se face acolo, ca şi
manifestările publice ale scriitorilor
români trăitori acolo au o dimensiune
importantă, care în alte părţi lipseşte:
implicarea civică, un anume militantism,
cu atât mai puternice cu cât situaţia
statului moldovean este mai complicată.
Iar acum, din nefericire, semnalele
care vin de la Chişinău nu sunt deloc
liniştitoare: prăbuşire economică,
dar şi instabilitate, confuzie politică,
partida pro-europeană nereuşind să
impună un guvern. De aceea nu ne
mirăm că întâlnim în Revista Literară
numărul 2/ 2015 o Declaraţie a Uniunii
Scriitorilor din Republica Moldova
privind reunificarea cu România:
„Este fără rost să mai aşteptăm de
la aşa-zisa «clasă politică» viziuni
clare şi salvatoare privind destinul
nostru istoric. Suntem, în schimb,
forţaţi să tot urmărim spectacole
stupide de răfuială meschină
interpartinică, de exerciţii demagogice,
de mimare a luptei cu corupţia, de
manifestări organizate de agenţi sub
acoperire ai FSB-ului etc. Observatorii
străini remarcă faptul că Republica
Moldova s-a transformat rapid dintr-o
„poveste de succes” în „horror history”.”
Şi, finalul declaraţiei: „În situaţia
în care un sfert de secol de independenţă
a Republicii Moldova a însemnat, de
fapt, o mişcare din niciunde spre
nicăieri, datoria noastră ca intelectuali,
ca oameni ai cetăţii este să atragem
atenţia întregii populaţii a Republicii
Moldova asupra singurei căi de izbăvire
– integrarea în Europa prin reunificarea
celor două state româneşti, Republica
Moldova şi România, într-un singur
stat. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”
Sunt două pasaje dintr-un text curajos
şi plin de dramatism, prin care colegii
noştri de la Chişinău demonstrează
că scriitorimea de acolo se află în
avanposturile luptei de modernizare
a Republicii Moldova.
