Un eseu despre poezia lui
Mircea Cărtărescu
În LUCEAF|RUL DE DIMINEAŢĂ
nr. 3 găsim o atentă lectură a liricii
lui Mircea Cărtărescu, datorată lui
Dan Cristea. Sunt destule probe în
eseul lui Dan Cristea care arată că
analiza critică, pe de o parte, rezonează
cu poezia analizată, iar, pe de altă
parte, nu este una conformist-elogioasă.
Reproducem două pasaje care ilustrează
ambele atitudini: „Discuţia aceasta
nu ne împiedică câtuşi de puţin să
gustăm aceste poeme delicioase şi
inventive, clamoroase şi isterice
(cu «pandalii» adică), uşor obscene
şi ranchiunoase, glumeţe şi triste,
rafinate şi punctual argotice, delicate
şi prăpăstioase, poeme în care autorul,
precum un virtuoz la un instrument
muzical, execută partituri dintre cele
mai variate, trecând cu dezinvoltură
prin tot ceea ce îi dictează inspiraţia.”
Şi al doilea exemplu: „Şi culegerea
Totul, din 1985, vine cu trei grupaje
(Viziuni, precedat de poemul în stil
dimovian Geneză; ciclul Idile, o
altă întrupare a spiritului imitativ
al poetului; şi Momente, precedat de
Totul, poem foarte lung şi ceţos, cu
evocarea fratelui geamăn, mort de
timpuriu, şi a unor amintiri din
copilărie), dar şi multe, prea multe
pagini de versuri lipsite de relief
(raportate, desigur, la nivelul artistic
superior al lui Cărtărescu).” Deşi
extinsă şi detaliată, lectura critică
a lui Dan Cristea nu epuizează subiectul:
criticul de la Luceafărul de dimineaţă
anunţă un alt text exegetic, pe
care urmează să-l scrie despre culegerile
Dragostea şi Nimic, ale unuia dintre
cei mai importanţi poeţi români de
astăzi.
Din sumar
SCRIPTOR, revista pe care Lucian
Vasiliu a înfiinţat-o la Iaşi, pe lângă
Editura Junimea, a ajuns la numerele
15-16 (3-4, de
anul acesta) şi îşi
vede cu bine de
drumul său. Am
reţinut din sumar
răspunsurile lui
Ovidiu Genaru la
chestionarul
propus de directorul
publicaţiei.
Iată cum răspunde
el la o întrebare
delicată, despre felul în care se
raportează la Dumnezeu, la Biserică
şi la Cartea Cărţilor: „Tu, pentru tine,
dragă Lucian, te-ai încumeta să
răspunzi la această întrebare, mai cu
seamă primei treimi, când pronunţi
cuvântul Dumnezeu? Eu mă simt un
creştin sfios şi discret, dar, oare, e
bine să vorbesc despre asta? Nu
mă încumet. De vreo douăzeci de ani
pictez icoane pe sticlă şi-mi dau seama
că ceva se întâmplă cu mine şi nu
pot numi acest ceva. Să fie o împăcare
înceată cu sfârşitul? Dar tac, las
lucrurile să curgă de la sine, mă
abandonez îngerului meu păzitor.
Cât despre biserică, oho, s-ar putea
spune multe şi mărunte. Şi nu de
laudă întotdeauna; prea lacomă
negustorie, prea puţină smerenie.
Lăcaşul e sfinţit, oamenii au vicii
ascunse. Şi, şi, şi.” Din acelaşi număr,
sunt de citit interviurile cu Alexandru
Zub, Simona Modreanu şi Viorel
Barbu, epistolele inedite ale lui Aurel
Dumitraşcu, pagina despre Bicaz
semnată de Eugen Uricaru, jurnalul
din anul revoluţiei al lui Liviu Ioan
Stoiciu, numeroasele cronici de carte,
grupajele de proză şi de poezie.
Primăria Capitalei şi cultura
În ultimele două decenii, Primăria
Capitalei a primit, de la Ministerul
Culturii, tot mai multe atribuţii în
gestionarea culturii pe teritoriul
municipal. Rând pe rând, teatre şi
muzee, galerii şi sedii de uniuni de
creaţie au fost trecute în administrarea
PMB, cu argumentul că aceasta va fi
un mai bun administrator al unor
activităţi culturale care, deşi au
anvergură naţională, se derulează în
Bucureşti şi de ele beneficiază în
primul rând cetăţenii Capitalei.
După douăzeci de ani, putem
evalua obiectiv calitatea administrării
culturii de către Primăria Capitalei.
Uniunile de creaţie şi-au pierdut
sediile, muzee de prestigiu au fost
evacuate şi se află depozitate (?!)
la Casa Presei, galeriile şi-au încetat
existenţa, iar teatrele au fost obligate
să-şi ia casa în spinare şi să îşi
abandoneze sălile, aflate în clădiri
expuse riscului seismic. O singură
investiţie poate fi contabilizată, în
contul PMB: Casa Cesianu, restaurată
pentru a găzdui Pinacoteca Municipiului
Bucureşti. Din păcate, imediat după
arestarea primarului Sorin Oprescu
(coincidenţa nu putea fi mai
semnificativă!), proiectata pinacotecă
s-a văzut transformată peste noapte
într-un inutil „Muzeu al Vârstelor”
(?): colecţie bric à brac de obiecte
disparate, care nu spun nimic nimănui,
cu excepţia celor care l-au încropit
peste noapte.
În rest, nimic.
De circa douăzeci de ani.
Cum se apropie campania electorală
şi, nu ne îndoim, cu această ocazie,
vom auzi o mulţime de promisiuni
şi de oferte, e cazul să adresăm
întrebarea: ce au de gând candidaţii
la fotoliul de primar general cu
patrimoniul cultural al Capitalei, aflat,
cum spuneam, într-o stare jalnică?
Şi cum se gândesc ei să abordeze
candidatura Bucureştilor la statutul
de Capitală Culturală a Europei, cu
Teatrul „Nottara”, Teatrul Foarte Mic,
Galeriile de Artă ale Municipiului
Bucureşti, Muzeul Naţional al Literaturii
Române (şi multe altele) fără sedii?
Cu clădirea istorică a Hotelului
Concordia, în care s-a decis Unirea
Principatelor, în ruină? Cu cartiere
întregi fără biblioteci şi cinematografe?
Fără o sală de concerte de dimensiuni
adecvate?
De prisos să adăugăm că, întrucât
e vorba de nevoi concrete – clădiri
şi investiţii –, aşteptăm tot propuneri
concrete. De demagogie ne-am săturat.
Gramatica pentru pisici
O reclamă care se vrea simpatică
şi, evident, creativă laudă un nou
produs bancar astfel: „Miau. Miau
tot ce vreau”, alăturându-i mesajului
o cuceritoare pisicuţă Whiskas. Nu
ştiu câtă lume mai ştie ce sunt acelea
omofone, însă găselniţa publicitară
pe asta se bazează, pe întâmplarea
că îmi iau sună cam la fel cu torsul
pisicii. Gramatica, însă, este puţin
mai complicată. Îmi iau, chiar dacă
se poate, eventual, pronunţa fără ca
î-ul iniţial să se audă, nu se scrie
niciodată aşa, în schimb există şi
mi-au, fără legătură cu verbul a lua.
Închipuiţi-vă ce înţelege un şcolar
nu foarte atent din panoul de-o
şchioapă cu pisică şi miorlăieli. Că
răspunsul la întrebarea dacă ai obţinut
cardul respectiv se scrie miau dat.
Aşadar, puţină precauţie, când te joci
cu verbele, cratimele, pronunţia nu
strică niciodată. Deprinderile de a
scrie corect, cum tot vedem în ultima
vreme, se formează greu şi se stâlcesc
repede. Să nu creăm, deci, mai multe
capcane decât e cazul.
