În Ramuri, despre poezie
Gheorghe Grigurcu notează în
RAMURI nr. 6 la rubrica sa intitulată
Răzleţe: „Citesc un volum de versuri
proaste. E ca şi cum m-aş afla într-o
odaie cu miros greu. Simt nevoia să
ies la aer.” E o senzaţie pe care toţi
am trăit-o, iar criticul o exprimă
atât de bine. Tot despre poezie, un
anumit fel de poezie, scrie, în acelaşi
număr al revistei craiovene, şi Adrian
Popescu. Consideraţiile sale despre
selfiepoezia sunt, şi ele, de reţinut:
„Selfie poezia este clar copilul Facebookului,
un mijloc de socializare aşa de
răspândit printre poeţii tineri de diferite
calibre, unii simpli veleitari, alţii talente
puternice, toţi liberi să-şi posteze
poeziile cum doresc, cui doresc. (…)
Democratizarea literaturii a făcut mai
mult rău decât bine cititorilor, a distrus
grila valorică, busola axiologică. (…)
Declinul civilizaţiei noastre, al literaturii
de azi, poate fi explicat, poate, şi prin
explozia imaginilor care acoperă
cuvintele, cumpăna dintre imagine şi
cuvânt (rostire) se menţinea dreaptă
altădată. (…) Imaginile unui lirism
minor, expandat, urmate de laudele
aberante ale pseudocriticilor îmi
amintesc cojile unui fruct absent, nici
tu seminţe, nici tu miez, nici tu suc
dulce-acrişor al ironiei spiritului. Biete
fructe verzi şi necoapte, alteori, proze
nedecantate ale unor ambiţii prea
mari, inconştiente de propria micime
sufletească sau de propria nevolnicie
artistică. Selfiepoezia ne arată cât
de departe ne-am rătăcit de sinele
exemplar şi etern, convinşi că lumea
se învârte în jurul eului nostru.”
Are dreptate Adrian Popescu, păcat
că acei care ar trebui să-l audă nu-l
aud.
Din sumar
În revista
ORIZONT nr. 6
putem citi textul
foarte bun al
conferinţei pe care
Mircea Cărtărescu
a ţinut-o în Aula
Magna a Universităţ
ii de Vest din Timişoara, despre
romanul său Solenoid: „V-am spus
această povestioară ca să înţelegeţi
ce se întâmplă cu personajul meu.
Eu şi personajul meu din Solenoid
am fost timp de 22 de ani unul singur,
iar în momentul în care lectura la
cenaclu a funcţionat ca un fel de
deschidere a cutiei, ne-am rupt în
două. În viaţa obişnuită am rămas
eu, cel care am devenit scriitor pentru
că am fost lăudat la cenaclu, care
sunt acum în faţa dumneavoastră.
Cel din Solenoid, care n-a mai scris
niciodată, a rămas un simplu profesor
şi totuşi, într-un fel, s-a realizat cu
adevărat ca scriitor.” Tot în Orizont
găsim partea a doua a interviului pe
care Robert Şerban i-l ia lui Andrei
Pleşu, eseul Ruine mişcătoare de
Vladimir Tismăneanu, Provensalele
lui Ioan T. Morar (despre Paul Atanasiu,
„pictor oficial al armatei franceze”),
un dialog al aceluiaşi Robert Şerban
cu Marcel Tolcea şi cronici de Alexandru
Budac, Cristina Chevereşan şi Alexandru
Bodog, la cărţi recente publicate
de Livius Ciorcârlie, Ioan T. Morar şi
George Bălăiţă. Am remarcat şi faptul
că revista noastră e citită la Timişoara
şi produce reacţii precum cele din
notele semnate M.M., căruia îi mulţumim
pentru apreciere şi solidaritate.
„N-a cerut
nimic pentru
sine“
Semnalăm
din revista 22
(nr. 25) un grupaj
emoţionant
In memoriam
în care Mihnea
Berindei, eminent istoric, personalitate
marcantă a exilului anticomunist,
este evocat acum, la trecerea sa în
nefiinţă, de câţiva dintre cei care
l-au cunoscut şi l-au preţuit.
Reproducem câteva scurte fragmente
din seria de evocări. Armand Goşu:
„A fost pentru mulţi ani o veritabilă
curea de transmisie între instituţiile
din Bucureşti şi cele de la Paris.
Eficient, discret, a oferit mult multora,
mai apropiaţi sau cel mai adesea
necunoscuţi, şi n-a cerut nimic pentru
sine.” Rodica Palade: „Nu a fost
român din Franţa sau din România
care să-i ceară ceva, de la medicamente,
viză, cameră de locuit într-un sejur
la Paris, până la întâlniri cu persoane
influente, recomandări de burse etc.,
pe care Mihnea să nu-l fi ajutat.
Părea că ştie mereu ce e de făcut
şi cu cine… Părea că are timp şi
pentru tine. Şi mai părea că nu ştie/
nu poate să spună nimănui nu.”
Kanji Tsushima: „Fără prietenia
cu Mihnea Berindei n-ar fi existat
eul meu românesc, actuala mea
existenţă. A fost un mare om. Dar
nu ca politician, ca Churchill sau
alţii. El a fost un om mare de trestie,
totdeauna flexibil, dar ferm.” Dorin
Dobrincu: „Mihnea Berindei nu era
doar un excepţional istoric. A fost
şi un om generos, afectuos, principial,
corect şi loial, unul cum puţini am
cunoscut.”
Observaţiile unui politolog
Ne-a plăcut densul articol publicat
de Vladimir Tismăneanu în revista
APOSTROF nr. 6, despre asumarea
trecutului şi credibilitatea democraţiei.
Să reţinem câteva dintre observaţiile
sale: „Niciun stat legitim, nicio
democraţie funcţională şi credibilă
nu pot exista dacă fărădelegea trecutului
rămâne ignorată sau sistematic
banalizată. Prevalându-se de diferite
raţionalizări, ruşii au evitat administrarea
teribilului trecut. Rezultatul acestei
situaţii deprimante este că moralitatea
Rusiei pare marcată de cinism şi
dispreţ masiv faţă de valorile preţuite
de disidenţi: civilitate, demnitate,
memorie.” Şi: „Democraţia este
criticată ca fiind haos, clasa politică
este percepută ca lacomă, depersonalizată,
înstrăinată de propriii
cetăţeni. Evident, asemenea lamentări
pot fi auzite şi în Occident. Dar în
lumea postcomunistă ele tind să ia
prim-planul. În Ungaria, de pildă,
ascensiunea Jobbik exprimă în
mod concret această convingere că
democraţia este o construcţie fragilă
privată de rădăcini naţionale autentice.
Asistăm astfel la urcuşul politic al
unor mişcări şi partide antidemocratice
a căror ostilitate la adresa mişcărilor
liberale este din ce în ce mai asurzitoare.”
Dacă am aduna şi am privi atent
mesajele cum sunt acestea, din analiza
lui Vladimir Tismăneanu, am obţine
o imagine nicidecum liniştitoare a
prezentului şi a perspectivelor europene.
Influenţa liliecilor asupra
dezvoltării României
L-am ascultat într-o emisiune tv
pe actualul director al CNADNR vorbind
despre activitatea companiei şi am
rămas cu gura căscată. Întrebat de
moderator care sunt realizările cu care
se poate lăuda, el a menţionat faptul
că a izbutit să obţină autorizaţiile de
construcţie pentru câteva tronsoane
de autostradă, la care se lucra fără
să existe respectiva autorizaţie, ceea
ce, am aflat cu acest prilej, este o
practică obişnuită la noi(!). Însă,
respectivul responsabil cu (ne)facerea
drumurilor patriei a fost silit să recunoască,
presat de un reporter participant la
discuţie, că tot n-a descâlcit iţele
autostrăzii Lugoj –Deva, unde lucrările
sunt blocate de ani de zile din cauza
câtorva lilieci care se adăpostesc într-un
fel de peşteră (artificială) de pe traseul
viitoarei autostrăzi. Constructorii
vor amenajarea unui alt popas pentru
bietele mamifere insectivore iubitoare
de locuri întunecate, însă un specialist
în ecologie ţine morţiş să se schimbe
traseul autostrăzii, ceea ce ar implica
alţi ani de întârziere, plus costuri
suplimentare ridicate. Sfada e mare,
fără final parcă, şi din asta pierdem
noi toţi. Oho, cum ştim noi să ne
împiedicăm în mărunţişuri! La asta
suntem neîntrecuţi.
