Limpede
ca lumina zilei
În numărul 4
al revistei VIAŢA
ROMÂNEASCĂ,
Nicolae Prelipceanu
semnează un editorial
care se
numeşte Cum să
convoci o adunare Generală a USR:
„Pe la mijlocul lunii martie a avut loc
o «adunare generală a Asociaţiei
(sic) Uniunea Scriitorilor din România»
convocată de un «grup de iniţiativă»
anonim. Adunarea respectivă s-a ţinut
în două etape, cea dintâi, la care au
fost prezente cinci persoane, şi cea
de-a doua, la care au participat 17
(şaptesprezece) persoane în carne şi
oase, plus vreo zece sau unsprezece
mandate acordate unora dintre cei 17
(şaptesprezece) de către alţi 10 (zece)
membri ai USR absenţi. Cei prezenţi
şi-au ales un consiliu de conducere,
cu preşedinte şi doi vicepreşedinţi,
anunţând acest fapt mass-mediei
într-un comunicat ce poartă antetul
USR. (Toate informaţiile de mai sus
pot fi găsite în comunicatul respectivei
«adunări generale».) Pentru lămurirea
celor care au luat de bună alegerea
unui nou(?) comitet sau consiliu de
conducere, să recapitulăm condiţiile
în care se poate convoca o Adunare
Generală Extraordinară a membrilor
Uniunii Scriitorilor din România.” Şi
redactorul-şef de la Viaţa Românească
chiar face în mod riguros operaţia
aceasta, de altfel strict necesară, pentru
oricine: trece în revistă, citând, prevederile
privind convocarea Adunării Generale
Extraordinare nu doar din actualul
Statut, aflat în vigoare, ci şi din
precedentele, cel din 2009, cel din
2005, cel din 1997, cel din 1990 şi
chiar cel din 1983! Rezultă, din această
cercetare, adevărul, limpede ca lumina
zilei: în niciunul dintre statute nu este
prevăzută o modalitate de a convoca
AGE precum au procedat „reformiştii”!
Aşadar, tot ce au făcut războinicii de
astăzi e lovit de nulitate, se plasează
într-o irealitate pe cât de absurdă,
pe atât de penibilă. Nu poţi da la o
parte peste noapte (cu o fentă, cu o
făcătură!) o instituţie de tradiţie, cu
o activitate atât de importantă pentru
cultura română şi să pui în loc o însăilare
a câtorva aventurieri. Şi nu trebuie să
ai studii juridice ca să înţelegi asta. În
acelaşi număr consistent al Vieţii
Româneşti, citim o cronică a Irinei
Petraş la volumul Nous de Liviu Ioan
Stoiciu: „Cred că Nous este unul dintre
cele mai bune volume ale lui Liviu Ioan
Stoiciu şi unul de vârf în recuperarea
stilului înalt al poeziei române de azi.”
Aprecierea criticului literar este
convingător susţinută de versurile
puternice pe care poetul le publică
în revistă la rubrica Poemul invitat „Te
înalţi/ periculos de la pământ, eşti
extras, mai exact, te uiţi/ atent de sus
şi strigi:/ acestea sunt ruinele mele,
câtă frumuseţe…”
Istorie
second hand
La începutul
acestei primăveri,
poeta Ana Blandiana
a primit titlul
de Doctor Honoris
Causa al Universităţ
ii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca,
propunerea fiind făcută concomitent
de trei facultăţi: Facultatea de Istorie
şi Filosofie, Facultatea de Litere şi
Facultatea de Studii Europene. La
această solemnitate, poeta a ţinut o
alocuţiune cu titlul Istoria ca viitor,
pe care am citit-o în revista MEMORIA
(nr. 2 din 2016). Textul ni s-a părut
întru totul remarcabil, o meditaţie
profundă asupra istoriei şi asupra
trecutului repetitiv, asupra crizelor şi
asupra căilor de a ne păstra (ori de a
ne pierde!) identitatea europeană,
asupra şanselor de a ne salva prin
dimensiunea noastră creştină şi
prin cultură. Reproducem un scurt
fragment din acest eseu dens: Un lucru
este sigur: că istoriei recente începe
să-i lipsească nu numai răbdarea, ci
şi fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se
întâmplă are aerul unei operaţiuni
copy-paste, a unei reluări abia dacă
într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe
şi tragedii cu un obositor sentiment
de déjà-vu, ca şi cum ni s-ar fi dat o
istorie second hand. Nu e un secret
pentru nimeni că epoca noastră seamănă
izbitor cu cea de la sfârşitul Imperiului
Roman. Acelaşi aer de sfârşit de sezon,
de putere, de lume. Să ne amintim:
romanii nu mai credeau în propriii zei
şi nici nu mai ştiau bine cine sunt
aceia, pierduţi în mulţimea de zei
împrumutaţi de la popoarele pe
care le cuceriseră. De altfel, romanii
înşişi se mai regăseau cu greu în
mulţimea de neamuri cucerite care
lunecaseră spre centru, cucerindu-i.
Pe vremea pătrunderii creştinismului,
Roma se pare că nu avea mai mult de
60.000 de romani la o populaţie de
un milion de locuitori, ceilalţi erau
veniţi din alte regiuni ale globului. ”
Văzând ce text bun i-a prilejuit poetei
ceremonia de la Universitatea din Cluj-
Napoca, nu ne rămâne decât să-i dorim
să primească titlul de Doctor Honoris
Causa şi al altor universităţi, de cât
mai multe ori!
Drumurile
patriei – istorice eşecuri
Am văzut repetat la televizor (Digi
24) protestele disperate ale locuitorilor
din zonă, afectaţi de faptul că şoseaua
care, pe hârtie, leagă Deva de Oradea,
în realitate, se află de multă vreme
într-o stare jalnică, fiind practic de
nefolosit. Oamenii vorbeau, pe drept
cuvânt revoltaţi, despre o subminare
a economiei din regiune, în condiţiile
în care investitori străini s-au retras
de acolo, alungaţi, învinşi de delăsarea
românească, de incapacitatea autorităţilor
de a crea o infrastructură rutieră
normală. Vinovată de această deplorabilă
stare de lucruri, egală cu un act
antipatriotic, este CNADNR, companiamamut,
care, ştim cu toţii, înghite
fonduri colosale ca să producă,
iată, praf şi pulbere, sau, dacă preferaţi,
zădărnicie. Dacă situaţia asta de blocaj
ar fi întâlnită doar pe şoseaua Deva-
Oradea şi tot ar fi grav. Dar cazul nu
e izolat. Ce să mai spunem despre
neputinţa de a construi, în zeci de
ani, o centură a Bucureştiului, capitala
care îţi dă sentimentul kafkian că nu
poţi nici să ieşi din ea, nici să intri în
ea, din pricina drumurilor dezastruoase.
Ce să mai spunem despre Valea
Oltului, despre orbul găinilor dovedit
de guvernele succesive din ’90 până
astăzi, care n-au realizat că este vital
să conexeze ţara cu Europa Occidentală
printr-o autostradă Piteşti-Sibiu:
fiindcă nu construim autostrada,
suntem sinucigaşi, ne condamnăm
singuri la izolare şi subdezvoltare.
Nu există responsabili pentru aceste
istorice eşecuri? Ba da, şi se cunosc.
De ce, dacă tot vorbim despre curăţarea
României, nici unul dintre ei n-a fost
tras la răspundere niciodată? Facem
tam-tam pe cauze mărunte, în schimb,
iată, nu observăm uriaşele disfuncţii,
erori şi vinovăţii.
Alte titluri, alte speranţe
Am primit la redacţie câteva cărţi
recent apărute. Ne grăbim să le
semnalăm: Dan Cristea, Caii lui Ahile
şi alte eseuri (Editura Tracus Arte);
Horia Gârbea, Trei piese cu mistere
(Editura Tracus Arte); Constantin
Iftime, Copiii sălbatici, roman (Editura
Cartea Românească); Robert Şerban,
Vorbesc în gând, cu voce tare. Dialoguri
cu un cristian (editura Casa de pariuri
literare); Ioan Evu, Lanterna cu licurici
(Editura Emia); Ioan Dehelean, Umbrele
din alfabet, versuri (Editura Brumar);
Ioan Hirghiduş, Aporiile tinereţii lui
Ghilgameş. Cercetări filosofice (Editura
Presa Universitară Clujană); Ion
Popescu-Brădiceni, Reinventarea
capodoperei. Arca Metanoia (Editura
TipoMoldova); Eugen Evu, Ludice
Preludice, versuri (Editura Limes).
Urăm fiecăruia dintre aceste titluri
norocul pe care-l merită: noroc la
cititori şi, desigur, noroc la cronici!
Vecinătăţi tulburătoare
Sensibili, cum suntem, la vocea
şi doleanţele străzii, am dat peste un
citat tulburător, privind raportul dintre
stradă şi democraţie: „Cine reuşeşte
să cucerească strada va cuceri într-o
zi Statul, căci orice formă de politică
de forţă şi orice stat condus în mod
dictatorial îşi au rădăcinile în stradă.”
(Joseph Goebbels, Kampf in Berlin,
1936, p. 86)
Orice coincidenţă de gândire cu
discursurile anumitor (foşti) miniştri
este, evident, absolut întâmplătoare...
