Ceva ce nu ar trebui să existe
Să presupunem că noi, vreo câţiva,
suntem nemulţumiţi de activitatea
Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor
Sportivi, sau a Academiei Române,
sau a Federaţiei de Gimnastică, sau,
de ce nu?, a Rusiei ori a Republicii
San Marino. Nemulţumiţi ori, dimpotrivă,
plini de dorinţa de a pune stăpânire
pe aceste entităţi. Şi atunci, fără să
ţinem cont de statutul validat în
justiţie al numitelor instituţii ori, în
cazul statelor, de reglementările
internaţionale, facem la repezeală
o „adunare generală” (reunind
vreo şapte persoane la prima strigare
şi vreo cincisprezece la a doua!), ne
alegem preşedinţi şi vicepreşedinţi
ai acestor entităţi şi ne adresăm
justiţiei ca să ne înregistreze drept
Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor
sportivi, Academia Română, Federaţia
de Gimnastică, Rusia ori Republica
San Marino, ţinând morţiş să ne
substituim celor în drept şi să fim
recunoscuţi ca preşedinţi şi vicepreşedinţi
sau şefi ai statului. Absurd, absurd.
Aceasta e în esenţă situaţia proceselor
care îi sunt intentate Uniunii Scriitorilor
de un grupuscul aberant (sigur,
susţinut de persoane interesate şi
influente care preferă umbra-penumbra!).
Ştim că suntem ţara lui Ionesco şi
Urmuz, dar, dacă România în anul
de graţie 2016 şi-a păstrat un dram
de normalitate şi raţionalitate, aceste
procese n-ar trebui să aibă loc. Justiţia
nu poate primi şi trata cu seriozitate
orice cauză, oricât de ilogică, de
nebunească ar fi ea.
Poeţi
în interviuri
Din numărul
triplu 7-8-9,
interesant în
întregul său,
al revistei HYPERION,
semnalăm
aici rubrica de
interviuri, care are invitaţi doi poeţi:
Ioana Diaconescu în dialog cu Gellu
Dorian şi Marian Drăghici intervievat
de Antonia Alina Caia. Cumva în mod
neaşteptat la o poetă atât de delicată,
Ioana Diaconescu se dovedeşte o
cercetătoare curajoasă şi tenace a
istoriei noastre recente, într-unul
dintre cele mai întunecate capitole
ale sale, prezenţa scriitorilor români
în arhivele Securităţii: „Am terminat
această lucrare (despre hărţuirea lui
Mihai Ursachi de Securitate, n.n.),
ea se află sub tipar la Editura Junimea
şi va fi lansată curând. În fiecare carte
de felul acesta totul e nou. Fiecare
«caz» are o problematică diferită
abordată diferit de Securitate. Diabolică
şi inventivă, această instituţie a fost
cu mult mai «creativă» decât îşi poate
oricine imagina. Cadrele Securităţii
intuiau specificul fiecărui scriitor
în parte şi acţiunile lor se constituiau
în funcţie de «personaj». Aşa că un
dosar nu seamănă cu altul.” Iar Marian
Drăghici face şi aici dovada poieticii
sale inconfundabile: „Scrisul în poezie,
cel puţin pentru mine, este o bătaie
de cap, în loc de scris citeşte rescriere,
continuă.(…) Asta înseamnă, nu-i
aşa, să-ţi consideri poezia mereu vie,
capabilă de creştere, picuri apă la
rădăcină şi ea creşte în ani, se
desăvârşeşte. Picuri apă şi şlefuieşti,
picuri şi şlefuieşti. Cuvânt cu cuvânt,
ani şi ani.”
Din sumar
Din sumarul
revistei VIAŢA
ROMÂNEASCĂ,
nr. 8: poemul
invitat, Alt costum
negru de
Liviu Capşa; Fenomenul
românesc,
editorialul lui
Nicolae Prelipceanu; Tudorel Urian,
Naşterea unei minuni (despre albumul
Ateneul Român şi constructorii săi de
Nicolae Şt. Noica); interviul pe care
Anamaria Smilgelschi i-l acordă lui
Florin Toma; eseul despre Matila Ghyka
semnat de Ilina Gregori; un nou episod
din analiza lui Sebastian Reichmann
intitulată Rimbaud sau absolutul poetic;
noile pagini din seria Eminescu, recitit
de Alex Ştefănescu; monologul dramatic
Un cântec de sirenă de Alexandru
Sincu; proză de Nicu Ilie şi versuri
de Theodor George Calcan (cu o
prezentare de Marian Drăghici); lecturile
fidele ale lui Ioan Groşan (la proza
scrisă de Marian Ilea); cronicile literare
de Daniel Cristea-Enache, Gheorghe
Grigurcu, Irina Petraş, ca şi cronica
traducerilor de Rodica Grigore, cronica
ideilor de Nicoleta Dabija, cronica
plastică de Florin Toma, cronica filmului
de Călin Stănculescu şi cronica teatrală
de Nicolae Prelipceanu. Toate sunt de
citit.
Starea Republicii Moldova
într-un editorial literar
Am remarcat şi semnalăm editorialul
(In)dependenţa (i)reală, semnat de
Arcadie Suceveanu în REVISTA
LITERARĂ (nr. 8, 2016), care apare
la Chişinău. Pentru cei care nu au
acces la această publicaţie, reproducem
un fragment semnificativ: „În ultimii
25-27 de ani, am avut parte de multe
devieri şi deturnări, de lungi sincope
şi hiatusuri în dezvoltarea noastră
firească. Iar cel mai grav dintre toate
rămâne faptul că nu am ştiut să
dezvoltăm şi să fortificăm independenţa
şi statalitatea Republicii Moldova,
aşa cum au reuşit să facă Ţările Baltice,
bunăoară; şi, ca o consecinţă a acestei
ratări, procesul de democratizare a
societăţii şi de integrare europeană
a Republicii Moldova a intrat în impas,
apoi s-a blocat, iar limba română nu
şi-a putut edifica nici până azi un
statut real de limbă de stat care să
funcţioneze liber şi neîngrădit în viaţa
şi în structurile administrative ale
societăţii. Altfel spus, independenţa
noastră întotdeauna a fost şi continuă
să rămână până în clipa de faţă
una nesigură, neputincioasă, una
foarte… dependentă. Dependentă
de multe, dar în primul rând de Rusia,
ţara care ne-a băgat în război şi
ne-a legat de gât problema transnistreană,
ţara care continuă să-şi
menţină pe teritoriul nostru armata
şi tehnica militară, ţara care ne declară
periodic fel de fel de războaie comerciale,
energetice etc.” De luat aminte la
afirmaţiile poetului: el spune lucrurilor
pe nume, fără menajamente şi temeri,
spulberând falsele iluzii. Luciditatea
sa e de salutat, fiind singura atitudine
acceptabilă când vorbeşti despre
destinul patriei tale.
Vremuri apuse
În revista 22 , sub semnătura lui
Mădălin Hodor, e publicat un nou
articol din seria intitulată Anatomia
unei anchete trucate de Securitate,
despre crimele nelămurite care s-au
petrecut la Poiana Braşov, în perioada
februarie-aprilie 1971. Episodul pe
care-l citim de data aceasta este unul
întunecat ca un thriller comunist, cu
ascunse straturi şi ramificaţii ce îţi
dau fiori. Personaje centrale devin
acum Doicaru, Pacepa şi Marcu,
şefi ai DIE, care fac orice ca să-l acopere
întâi, iar apoi să-l scape de acuzaţii
pe omul lor, colonelul DIE Pereanu
care-şi ucisese soţia. Cum de se putea
întâmpla aşa ceva? Răspunsul ni-l
oferă autorul acestui articol: „Ce nu
ştiau cei doi ofiţeri de la Direcţia a II-a
(care anchetau crima, n.n.), şi nu
numai ei, era că deja, de ceva vreme,
DIE devenise «A doua Securitate». În
paşi mici, cu abilitate şi răbdare,
Nicolae Doicaru, Mihai Pacepa şi
Gheorghe Marcu transformaseră
spionajul românesc într-un «stat în
stat», o «Cosa Nostra» cu propriile
reguli nescrise, bazată pe loialităţi
mafiote şi strict ierarhizată. Cei trei
se ocupau constant cu extinderea
«Onorabilei Organizaţii», lucrau «în
haită», corupând şi cumpărând influenţă,
plasându-şi aliaţii în poziţii cheie şi
înlăturându-i pe incomozi, atenţi să
nu-l deranjeze din propria suficienţă
şi prostie pe Nicolae Ceauşescu.”
Vremuri apuse! Bine că astăzi nu se
mai procedează aşa. Oare?
