Nu vă mai jucaţi cu focul!
În Caţavencii din 19 august, Cristian
Teodorescu, preşedintele fantomă al
unei fantomatice Asociaţii a Uniunii
Scriitorilor, se întreabă Cine conduce,
de fapt, Uniunea lui Manolescu? (totuşi
singura care există legal!) şi răspunde:
„avocaţii pe care i-a angajat”. Şi, mă
rog, de unde trage prozatorul concluzia
cu pricina? Din faptul că toate
comunicatele USR referitoare la
procesele care i-au fost intentate ar
fi fost „semnate de avocaţii pe care
i-a angajat”. Primul neadevăr:
comunicatele au fost emise în numele
USR şi reluau esenţialul din hotărîri
judecătoreşti, fără comentarii. Redactate,
desigur, de avocata USR, care ne
reprezintă în procese, spre a nu exista
formulări incorecte juridic. Noi, „spre
deosebire de avocaţii USR, ne ţinem
la curent confraţii şi cititorii cu
ceea ce se mai întâmplă în procese...”,
adaugă C.T. Şi comunicatele USR
procedează la fel, cu deosebirea că
reproduc acte oficiale şi nu proferă
minciuni sfruntate. Şi, apoi, cum
anume comunicatele USR „influenţează
justiţia”, de vreme ce reproduc hotărîri
devenite publice ale instanţelor,
rămâne să ne explice CT. În ce-l
priveşte, CT afirmă convins, de pildă,
că Statutul în vigoare al USR ar fi
fost fabricat „pe un colţ de masă”.
Dan Mircea Cipariu, mentorul lui
spiritual, moral şi material i-ar putea
spune că Statutul a rezultat din
consultarea Filialelor, fiind elaborat
de o Comisie din care DMC a făcut
parte şi votat de Consiliul USR din
toamna lui 2013. Mai mult, că DMC
s-a numărat printre votanţi şi a fost
ales preşedinte al Filialei de Poezie
Bucureşti pe baza lui. De câte ori să
repetăm aceste fapte, nu vorbe, ca
să ajungă la urechile surde ale lui CT?
În fine, noi n-am dat în judecată pe
nimeni. În schimb, am fost daţi în
judecată în mod repetat. Şi, până una,
alta, USR n-a pierdut nici un proces
cu DMC et comp, Din comunicatele
lui DMC şi din comentariile lui CT
rezultă încă un neadevăr cât roata
carului şi anume că ei au câştigat
câteva procese. Care? Minciună crasă:
n-au câştigat nici unul. Au obţinut
doar amânările pe care şi le-au dorit:
caz, probabil unic în justiţie, în care
nu pârîta USR a tras de timp, prin
intervenţii şi paraintervenţii pe lângă
instanţe, ci reclamanţii. Şi spre a
reveni de unde am pornit: îi recomandăm
lui CT să-şi convoace avocaţii, nu
de alta, dar ca să n-o mai ia razna
prin păpuşoi. Ca să-l împiedice, cu
alte cuvinte, să nu mai spună neadevăruri.
În fine, am fi curioşi să ştim ce răspunsuri
ar da, mai ales în lipsa unor apărători
de meserie, într-un proces pe care
USR li l-ar intenta, lui şi alor lui, pentru
minciuni repetate şi calomnioase. Nu
vă jucaţi cu focul, nestimaţi foşti colegi,
dacă nu vreţi să vă ardeţi. (N.M.)
Poverism
În contextul recentelor dezvăluiri
făcute de dl Sorin Ovidiu Vântu privind
sume de bani nejustificat de mari pe
care mai mulţi jurnalişti români le-au
încasat de la domnia sa, dl Florin Iaru
a simţit nevoia să le repereze acestora
onoarea, pe Facebook. Astfel, dl Iaru
a explicat că „«Academia Caţavencu»
făcea profit, între 2004 şi 2008,
1 milion de euro pe an. Profit. Din
vînzare şi publicitate. Vântu nu plătea
nici un ziarist. Să fie clar.”. Cumpărarea
de către dl Vântu a „Academiei
Caţavencu” este narată astfel pe
Facebook, cu un apreciabil talent
literar, de către dl Florin Iaru:
„cumpărarea de către Vântu a căzut
ca un trăznet din senin. A fost o linişte
mormîntală. Au fost urlete. Şi nici
o demisie. Dimpotrivă, salariile au
crescut. Doar că NU Vântu le-a plătit,
ci toată redacţia.”.
Lucrurile sînt acum foarte limpezi:
dl Vântu nu a plătit nici un jurnalist
de la „Academia Caţavencu”. Cu
un profit de 1 milion de euro pe an,
redacţia se plătea singură. Să fie clar.
Singura mea nelămurire priveşte,
acum, poverismul dlui Florin Iaru,
„săracul” incapabil a plăti o cotizaţie
la Uniunea Scriitorilor din România
fără ca respectiva cotizaţie să fie
redusă la jumătate, timp de mai mulţi
ani. Oare 1 milion de euro profit pe
an pentru „Academia Caţavencu” nu
a fost destul pentru ca dl Florin Iaru,
redactor la „Academia Caţavencu”,
să-şi poată plăti la USR o cotizaţie
de cca 30 euro pe an? Aici e uşor
neclar. (D.C.-E.)
Un caz de patologie literară
Periodic, după cum îi stă în fire,
Marius Chivu, deţinătorul cronicii literare
a DILEMEI VECHI, pardon, al rubricii
feedbook, probabil fiindcă a învăţat
engleza în Tibet, se trezeşte din vegetare
ca să emită niscai sentinţe pline de
haz involuntar. În numărul din 4-10
august al revistei, afirmă categoric, cum
altfel, că atât cronica literară, cât şi istoria
literară şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat
mălaiul. Istoria literară ar fi, vezi bine,
„o iluzie academică, o pasiune pentru
bătrânii colecţionari de literatură”. Ia
te uită cine vorbeşte! Cel care s-a supărat
pe viaţă tocmai pentru că a fost omis
(de fapt, lăsat să se coacă!) dintr-o astfel
de istorie. Ne întrebăm cu toată naivitatea
de care suntem capabili când îi pomenim
numele, ce părere ar fi avut despre istoria
literară, dacă opera lui încă nescrisă i-ar
fi fost preţuită pe măsura promisiunilor
de care îl credeam în stare pe atunci.
Cât priveşte cronica literară, ea ar fi,
în opinia lui, pe cale de dispariţie (nici
mai mult, nici mai puţin!): „Rezumând:
seniorii s-au retras, adulţii o fac sporadic,
iar tinerii n-o mai practică”. Marius Chivu
a fost cândva, într-un trecut nu chiar
atât de îndepărtat, cronicarul României
literare. Nu s-a simţit în stare să
facă până la capăt „sacrificiul” la care
se referă el însuşi acum. S-a refugiat
într-o rubrică similară din „Dilema
veche”, pe care, iată, o tratează cu un
dispreţ abia mascat. „Critica literară şi-a
pierdut din anvergură”, spune el. Ar
mai fi spus acelaşi lucru dacă ar fi continuat
să fie colaboratorul nostru? În definitiv,
spune şi face ce crede de cuviinţă.
Dar ne vine pe limbă şi o altă expresie
cunoscută: fiecare pasăre pe limba ei
piere. Lui Marius Chivu, expresia i se
potriveşte de minune. I s-a întins o mână.
A scuipat pe ea. Şi acum, nu numai că
preferă micile răfuieli marilor cărţi, dar
se răfuieşte cu meseria care l-ar fi putut
consacra. A devenit un emul al Biancăi
Burţa-Cernat, căreia îi aduce un pios
omagiu în articolul menţionat. Ce-ar
mai fi de spus? Poate doar să repetăm
expresia că fiecare pasăre...
Într-un număr ulterior al revistei,
despre ce scrie Marius Chivu? Despre
o traducere, considerată de el însuşi
superficială, referitoare la viaţa
amoroasă a scriitorilor. În pat cu
scriitorii reprezintă, cu siguranţă, o
consolare erotică pentru orice
critic care se respectă... estetic.
Allah şi genunchiul lui Ponta
Cităm din DILEMA VECHE, numărul
din 11-17 august, câteva panseuri
din gîndirea puternicilor zilei din
Turcia de după „mineriada” recentă:
„Nu cred în egalitatea de gen.”
(Erdogan, dictatorul). „Creşterea
şomajului are drept cauză faptul că
femeile vor să muncească şi ele”
(Sismek, ministrul Economiei). „Dacă
fetele se duc la şcoală, unde mai
găsesc bărbaţii neveste?” (Ekmekci,
consilier la Justiţie). „De ce munca
în gospodărie nu le ajunge femeilor?”
(Eroglu, ministrul Pădurilor şi Apelor).
„Violatorul este mai puţin vinovat
decât victima care face avort” (Ustun,
ministrul Justiţiei). Ş.a.m.d. Iată
ţara care voia până deunăzi să intre
în UE. Noroc cu puciştii că au pus
capăt acestei pretenţii! Vorba lui
Erdogan: „Lovitura de stat a fost un
cadou de la Allah”. Gura păcătosului
adevăr grăieşte. Ceea ce Erdogan
nu pare a fi luat în considerare este
că e vorba mai degrabă de un cadou
pentru UE decât pentru Turcia. Mai
ales dacă stai să meditezi la genunchiul
mereu periclitat al fostului nostru
prim-ministru. Data viitoare când
va mai juca baschet, Ponta o va lua
cu el în ţara lui Erdogan, Eroglu sau
Ustun şi pe Daciana, ca să le ofere
turcilor pe tavă un exemplu de
gospodină care reduce şomajul şi
încasează violul ca pe o binecuvântare
oficială a Justiţiei de la Ankara.
Tinerii noştri centenari
Unul dintre străluciţii noştri istorici
şi, deopotrivă, o personalitate a vieţii
publice admirabilă prin luciditate, ca
şi prin propriul parcurs existenţial,
Neagu Djuvara, a împlinit în aceste zile
o sută de ani. Prilej pentru noi ca, alături
de călduroase urări de La mulţi ani!,
să ne exprimăm deosebita preţuire pe
care i-o purtăm. (Vezi şi articolul din
pagina a patra a revistei). Un alt înţelept
cu care ne mândrim, Mihai Şora, ce se
apropie şi el vertiginos de centenar (în
noiembrie va fi momentul!), pe contul
său de Facebook, la aniversarea lui
Neagu Djuvara, îl felicită pe istoric şi
îl numeşte „cel mai îndemânatic scriitor
din minuscula noastră istorie”. Noi
credem că dacă ar fi avut parte de mai
multe personaje de talia celor doi
centenari care, iată, la suta lor de ani
rămân atât de tineri, istoria noastră
n-ar mai fi fost minusculă. În orice caz,
când oameni de o asemenea valoare
ating această vârstă, trebuie să ne
bucurăm toţi şi să-i privim ca pe
nişte personalităţi de patrimoniu, care
ne îmbogăţesc cu adevărat.
