Ieri şi azi

Cineva dădea exemplul pasajului Unirii, un pasaj rutier subteran lung de 900 de metri, cu patru benzi, care a fost construit, în anii ’80, în numai 34 de zile. Aici este o exagerare, care ţine de propaganda comunistă specifică perioadei: s-a numărat numai timpul efectiv al construcţiei, nu şi operaţiile pregătitoare. Dar şi aşa, întreaga lucrare se întinde pe nu mai mult de şase luni. Totul apare ca incredibil, dacă luăm ca termen de comparaţie contraperformanţele din domeniul construcţiilor din zilele noastre. Şi încă un exemplu care evidenţiază acelaşi adevăr: de data aceasta desprins din epoca interbelică, nu din timpul regimului comunist, unde totul se făcea la comandă, impus, cazon. Arcul de Triumf: proiectat de arhitectul Petre Antonescu, el a fost ridicat într-un singur an, 1922. În vremea noastră, de vreo trei ani ne chinuim să-l renovăm şi nu reuşim! Chiar primisem fonduri europene pentru asta pe care le pierdem din pricina întârzierilor. Mai e ceva de zis despre lipsa de anvergură a acţiunilor noastre, despre neputinţa colectivă demonstrată? Mai e cazul să ne revoltăm, să ne lamentăm sau trebuie doar să plecăm capul în pământ şi să tăcem îngropaţi în ruşine?

Insuportabilele reclame ale zilei

S-au dus vremurile când, toată ziua – bună ziua, pretutindeni în mediul audio-vizual, răsuna reclama la salamul săsesc sau la diverşi detergenţi. Acum asistăm la un fenomen teribil de curios. Dacă deschizi radioul sau televizorul, eşti bombardat până la a ţi se face praf nervii cu tot soiul de reclame la produse medicale dintre cele mai bizare. Ca şi când am fi un popor de nătângi şi betegi, având (doar!) nevoi speciale: astfel, ţi se oferă soluţia sigură ca să scapi de iritări şi mâncărimi intime, de dureri menstruale, de balonare, de ciuperci sub unghii, de colici, de hemoroizi, de cârcei, de crampe, de probleme urinare, cum ar fi incontinenţa, de respiraţie urât mirositoare, de dureri de spate şi de dinţi, de constipaţie, dar şi, evident, de diaree şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Nimeni nu zice că neajunsurile astea nu există şi că nu trebuie să ne îngrijim de ele. Dar parcă e prea mult, oricum, e mai mult decât putem suporta: lumea parcă are şi alte nevoi, în normalitatea ei. Tânjim după o reclamă clasică la vreo marcă de ciocolată, de bere, de apă minerală, de aparate de ras sau de deodorante. Orice, dar nu mai vrem să auzim de ciuperci sub unghii, diaree şi respiraţie urât mirositoare!

Nouă sute de titluri

Aşa cum se ştie, revista noastră face parte din ARIEL, Asociaţia Revistelor, Imprimeriilor şi Editurilor Literare. Aceasta participă, alături de alte asociaţii ale editorilor, la împărţirea fondurilor provenite din copia privată. Periodic, cam la un an, un an şi jumătate, reprezentanţii tuturor asociaţiilor se reunesc şi stabilesc felul cum se împart banii colectaţi. Algoritmul asupra căruia s-a căzut de acord este unul aparent logic şi de bunsimţ: sumele care revin uneia sau alteia dintre asociaţii sunt proporţionale cu numărul de titluri scoase într-un an. Spunem că doar aparent este logic şi de bunsimţ acest criteriu, fiindcă apar edituri obscure ce se prezintă la bilanţ cu o cantitate enormă de titluri, de care nimeni n-a auzit. Cum ar fi editura craioveană Sitech, care scoate într-un an, conform statisticilor, peste nouă sute de titluri (nouă sute!), adică mai mult decât cele mai mari edituri ale noastre, Humanitas şi Polirom, plus alte câteva mai mici, la un loc! Aţi văzut cumva în librării volume cu sigla acestei edituri, se vorbeşte undeva în presa literară de cărţi tipărite la această editură? Nu, numele editurii n-a intrat în discuţie decât periferic, prin câteva volume ale scriitorilor din puşcării, apărute la Sitech, care au fost parte din imensul scandal cunoscut. Iată un exemplu de editori care au pătruns în lumea cărţilor fără să cunoască regulile domeniului şi care fac din carte doar o afacere oarecare (nu ştim cât de curată, dar bănuim!). À propos, Sitech cu nouă sute de titluri anual nu a virat nici măcar un leu taxa de timbru! Cum să interpretăm acest fapt: pentru respectiva editură legile statului român nu există? Sau cele nouă sute de titluri nu sunt nouă sute?