Ce înseamnă
un doctorat
În revista
ORIZONT nr. 7,
Vladimir
Tismăneanu
reaminteşte ce
înseamnă un
doctorat. Opiniile
lui, tranşante, sunt de reţinut: „Doctoratul
nu este o rezervare de masă la un
restaurant. Dai un telefon şi o anulezi.
Doctoratul este bazat pe un contract
a cărui încălcare îl descalifică moral
pe cel care o comite. Doctoratul
presupune trudă, originalitate, onoare.
Presupune că o instituţie academică
îl şi te garantează. Doctoratul figurează
pe primul loc în CV când se menţionează
şcoli şi universităţi absolvite. Plagiatul
echivalează cu analfabetismul moral,
tot aşa cum invocarea unui doctorat
inexistent este o şarlatanie revoltătoare.
Mai ales atunci când faci carieră,
politică şi/ sau academică, pe baza
unui fals. Am condus (singur ori în
co-tutelă), cel puţin 30 de doctorate
în Statele Unite, Belgia, Franţa, Ungaria,
România etc. Cred că vorbesc în
cunoştinţă de cauză.” Aşa e, profesorul
cu o experienţă şi o competenţă
dobândite în universităţi americane
vorbeşte în cunoştinţă de cauză. Mica
lui lecţie despre ce reprezintă un
doctorat ar trebui să fie citită şi ţinută
minte şi de către puzderia de plagiatori
care, prin aceste false validări intelectuale,
tind să transforme ţara într-una a
simulacrului: iată, doctorii nu sunt
doctori, autorii de cărţi (vezi povestea
puşcăriaşilor) nu sunt autori de cărţi,
iar o academie contrafăcută dublează
adevărata academie şi această măsluire
generală strică ierarhiile şi aneantizează
autoritatea.
De vacanţă: iarăşi şoselele
Dacă alegi să-ţi faci vacanţa călătorind
cu maşina eşti, vrând-nevrând,
dependent de şosele. Şi într-un astfel
de periplu îţi vine în minte o întrebare
firească: prin ce anume s-ar caracteriza
Europa pentru tine, ca şofer? Răspunsul
e simplu şi imediat: prin şosele bune
şi, mai ales, prin autostrăzi. Dacă e
aşa, atunci Europa începe la Belgrad
şi la Budapesta, constaţi, nicidecum
la Bucureşti. Din aceste capitale, poţi
intra pe autostradă şi poţi rula pe
autostradă oriunde în Europa civilizată,
fără să mai ai întreruperi/ probleme/
incidente. De pildă, poţi să ajungi
în satele bavareze, minunate, cu
grădini fără garduri, cu străzi, case
şi câmpuri ce par desprinse din basme,
desenate de mâna unui pictor inspirat
de visul unui paradis domestic. Faptul
că Bucureştiul nu se înscrie în această
reţea continentală a drumurilor de
mare viteză este trist, este frustrant,
căci din această pricină ţara aceasta
atât de frumoasă este scoasă din
competiţie. Cei care de-a lungul anilor
au avut responsabilităţi în domeniul
infrastructurii şi se prezintă cu un
bilanţ atât de dezamăgitor (lăsând
România fără autostrăzi şi fără căi
ferate sigure) au comis un act profund
anti-patriotic. Dar nu e de mirare
într-un loc unde simulacrul a devenit
sindrom naţional, aşa cum constatam
în ochiul magic precedent.
Locul care poate fi o capitală
Am citit cu
interes
DISCOBOLUL
(nr. 220-221-
222, 2016), o
revistă care ni se
pare în creştere
evidentă. Cronici
bine scrise, semnate
între alţii
de Ion Pop,
Nicolae Oprea şi Iulian Boldea. Apoi,
câteva eseuri dintre cele prezentate
la ediţia din acest an a Colocviului
romanului românesc, desfăşurat chiar
în oraşul unde apare revista (autori:
Petru Cimpoeşu, Adrian Alui Gheorghe,
Ioan Groşan şi Dan Stanca). Tot la
Alba Iulia, a avut loc, în luna iunie,
şi Gala poeziei române contemporane,
prilej pentru Discobolul să realizeze
o antologie chiar cu versurile citite
în cadrul galei de poeţii invitaţi. Există
şi o anchetă Discobolul la care răspund
câţiva autori din noua generaţie,
iar una dintre întrebări se referă la
însemnătatea celor cinci ediţii ale
Colocviului tinerilor scriitori, desfăşurate,
între 2009 şi 20013, aţi ghicit, tot la
Alba Iulia. Iată câte evenimente
literare remarcabile s-au petrecut şi
se petrec aici. Un oraş de provincie
(e drept, aşezat central ca poziţie
geografică!) devine o capitală culturală,
dacă există acolo oameni de vocaţie,
aşa cum sunt Aurel Pantea şi colegii
săi de la Discobolul, Mircea Stâncel
şi Cornel Nistea.
Alb şi negru
În CONVORBIRI
LITERARE nr.
6, Alexandru
Zub atrage atenţia asupra personalităţ
ii unui
om politic al
p e r i o a d e i
comuniste,
Ştefan Andrei, cu prilejul apariţiei
volumului său de memorii (scris între
18 noiembrie 1990 şi 11 decembrie
1991), intitulat Jurnal de închisoare:
„Experienţa demnitarului închis, om
de cultură cu vaste lecturi, se intersectează
cu ideile extrase din numeroşi autori:
Churchill, Gorbaciov, Disraeli,
Montesquieu, Napoleon, Nixon,
Talleyrand, Thiers, Vico sunt numai
câteva nume citabile dintr-o lungă
serie. Oameni, fapte, idei, contexte
politice şi morale, rude şi prieteni,
lume de rând şi potentaţi cu misiuni
diverse, episoade semnificative ale
vieţii publice, alături de altele din
experienţa proprie, toate se pot
găsi în acest Jurnal de închisoare,
născut din lupta cu timpul, cu
singurătatea, cu neliniştile de tot felul
a unui personaj obişnuit cu munca şi
cu nevoia de a găsi soluţii la probleme
presante.” Am reţinut opiniile lui
Alexandru Zub despre această carte
a lui Ştefan Andrei, demnitarul comunist
mort în anul 2014, fiindcă ele ies din
acel maniheism atât de dăunător,
care vede oamenii şi tot ce se întâmplă
doar în culori extreme, alb şi negru.
„Clasicitate şi vertij“
Tot un portret (însă al unei
personalităţi cu totul altfel) citim şi
în DILEMA VECHE (nr. 647). Andrei
Pleşu îl omagiază pe Ion Vianu
publicând, iată, recomandarea pe
care a compus-o, pentru ca prozatorul
şi eseistul să fie primit, târziu, în
Uniunea Scriitorilor: „Ion Vianu e
un matein de cea mai aleasă speţă,
dar un matein al cărui «Orient» e
filtrat, distilat, reevaluat în apele
occidentale. Scrisul său, de o calmă
melancolie, e exerciţiul zilnic al unui
nefericit euforic, al unui împăcat
cu propria lui neîmpăcare. Avem
de a face cu o inteligenţă cultivată
fără uscăciuni livreşti, voluptoasă
fără desfrâu, civilizată fără iluzii.
În plus, Ion Vianu este un nepreţuit
martor al vremii sale, al profesiei
sale de psihiatru, al totalitarismului
comunist, în formele lui cele mai
amare. Fiecare pagină e un dozaj
insolit de clasicitate şi vertij. Că,
după 1977 (anul episodului Goma),
«sistemul» nu-l putea tolera pe
«transfug» printre instituţiile sale
e lesne de înţeles. E cu atât mai
bine venită recuperarea lui actuală,
onorantă pentru Uniunea Scriitorilor.”
Într-adevăr, onorantă recuperare.
Bine ar fi ca Uniunea Scriitorilor
şi literatura română să aibă parte
şi de alte asemenea recuperări.
