O lume nebună
Vacanţa de vară a adus cu ea o nouă
isterie mondială, Pokemon Go, o aplicaţie
anti-sedentarism, care-i provoacă
pe posesorii de telefoane inteligente,
tablete etc. (nu şi de preocupări serioase!)
să caute pe te miri unde mici monştri
venind dintr-o aşa-numită realitate
augmentată. Vânătoarea, declanşată
peste tot unde există internet, cu
participanţi de toate vârstele, capătă
accente tragi-comice: oamenii orbiţi,
la propriu, de nevoia de a captura
un Pokemon de colecţie înaintea altcuiva,
trec strada printre maşini sau, dacă
sunt biciclişti ori, Doamne fereşte!,
şoferi, te lovesc din senin, se duc în
locuri din cele mai bizare la ore nepotrivite,
se strâng în grupuri numeroase, ceea
ce iscă deja discuţii despre demonstraţii
ilegale mascate şi despre o manipulare
mondială. Mai practici, câţiva tineri
din Basel s-au îmbrăcat în Pikachu,
personajul principal şi cel mai uşor de
recunoscut dintre Pokemoni, şi au
început să-i fugărească pe vânători,
pe care i-au atacat cu mingile
supradimensionate folosite la vânătoarea
virtuală. Aşadar, lumea aşa-zicând
palpabilă se ia la trântă cu făcăturile
care ies din ecranele numeroaselor
noastre dispozitive inteligente. Oare
unde o să ajungem?
Un primar hotărât
Este fostul primar din Vilnius,
Arturas Zuokas, care şi-a încheiat anul
trecut cel de-al treilea mandat. Ziarele
noastre au preluat abia recent o ştire
spectaculoasă din 2011: primarul,
reporter de front la bază, a trecut cu
TAB-ul peste o maşină de lux parcată
necorespunzător pe o pistă de biciclete.
Pasionat de ciclism, după ce striveşte
Mercedesul Zuokas pleacă, demonstrativ,
pe o bicicletă. Ceea ce nu spun vajnicii
noştri jurnalişti, pentru care primarul
e încă în funcţie, iar întâmplarea s-a
petrecut ieri, este că totul a fost aranjat
într-o emisiune de televiziune de la
TV6, 99 de lucruri pe care să le faci
înainte de moarte, ale cărei gazde au
stat chiar în tanc şi au filmat totul, iar
primarul cascador a primit Premiul
Ig Nobel (parodie a Premiului Nobel)
pentru acest gest care întâi te face să
râzi, şi pe urmă te provoacă să gândeşti.
Chiar dacă, spune acelaşi Zuokas, un
primar trebuie să aibă umor, este bine
să fim în cunoştinţă de cauză atunci
când le dăm idei edililor. Altfel, cine
ştie ce mai iese.
O confuzie
Chiar dacă, aşa cum a consemnat
Nicolae Manolescu, critica pare că se
află (cu excepţiile de rigoare) într-o
bizară vacanţă, articole despre ce
este, cum este şi, mai ales, cum ar
trebui să fie critica literară continuă
să apară în publicaţiile noastre.
Nu e cazul să facem o analiză
detaliată: cele mai multe (dacă
nu... toate!) aparţin fie unor critici
încă departe de a fi recunoscuţi ca
atare, fie unora care, în pofida vârstei
şi a productivităţii, continuă să nu
aibă nici o autoritate profesională.
O confuzie care se repetă, însă,
ne obligă să intervenim, în speranţa
de a preîntâmpina instaurarea ei, pe
post de... adevăr.
Este vorba de afirmaţia – reluată
în diverse forme şi pe diferite voci
– conform căreia critica românească
nu s-a impus pe plan extern.
Nu are rost să atragem atenţia că,
în fond, literatura română în întregul
ei nu s-a impus pe plan extern, acolo
unde, cu mici excepţii, marii noştri
scriitori clasici şi contemporani sunt
complet necunoscuţi publicului. Şi,
prin urmare, nu vedem de ce ar fi
trebuit ca tocmai critica (genul cel
mai complicat, care necesită un cititor
cultivat) să reuşească, acolo unde au
eşuat proza sau poezia.
În realitate, cum am mai spus-o
– în deşert, se pare, întrucât, vorba
lui Victor Eftimiu, „la noi, şi ceea
ce se publică rămâne inedit” –, la
mijloc e o confuzie. Cei nemulţumiţi
de „eşecul la export” al criticii româneşti
confundă critica literară cu teoria.
Nici unul dintre numele de critici
străini pe care le vehiculăm noi, de
la Sainte-Beuve la Roland Barthes şi
de la Northrop Frye la Mihail Bahtin,
nu este cunoscut, în România şi în
lume, pentru activitatea sa de critic
literar. Ci pentru cea de teoretician
sau de istoric al unei mari literaturi
occidentale. Sainte-Beuve este
frecventat ca părinte al biografismului,
nu pentru activitatea sa săptămânală
de cronicar al unor scriitori francezi,
astăzi, obscuri. Thibaudet, de asemenea,
pentru Istoria literaturii franceze din
1789 până în zilele noastre şi pentru
teoria romanului, nu pentru cronicile
sale, nici pentru eseurile despre
scriitori francezi interbelici, şi ei,
necunoscuţi, azi, dincolo de hotarele
filologiei franceze. Marcel Reich-
Ranicki, în schimb, cel mai important
critic literar german de după 1945,
este necunoscut în România, unde,
din câte ştim, este foarte puţin tradus.
Cauza: nu l-a interesat nici să facă
teoria criticii, nici teorie literară în
general.
Prin urmare, este incorect să
vorbim de „eşecul la export” al criticii
noastre. În realitate, este vorba de
lipsa de relevanţă a teoriei literare
româneşti, care, cu puţine excepţii
(un Mihail Dragomirescu, de pildă),
nu a produs mai nimic care să intereseze
gândirea critică universală.
Amuzant (şi semnificativ, ca
mentalitate literară) este că mulţi
dintre cei care pun la zid critica
românească sunt de formaţie...
teoreticieni. În loc să producă ei înşişi
ideile critice care să treacă de bariera
seminarului de teorie, acuză critica
literară că nu face ceea ce nici nu e
de datoria ei, nici nu trebuie să facă...
Şi încă o sugestie edilitară
Încă nu s-au stins ecourile conflictului
dintre primarul general al Capitalei,
Gabriela Vrânceanu-Firea, şi o serie
de ONG-uri, pe tema competiţiilor
sportive desfăşurate pe carosabil
(cu întreruperea circulaţiei), că o
ştire de presă îl va reaprinde cu
siguranţă.
Concret, Primăria a anunţat creşterea
cu 15 milioane de lei a contribuţiei
pentru Catedrala Mântuirii Neamului.
Nu contestăm că, în spatele deciziei,
se află şi considerente practice, ţinând
de aspectul Capitalei României. Chiar
dacă viitoarea catedrală nu promite,
din păcate, să fie un monument de
arhitectură, e limpede că o clădire
terminată şi dată în folosinţă este
oricând preferabilă unui etern şantier,
mai ales în centrul unui oraş, şi
aşa, aglomerat. Menită să grăbească
încheierea lucrărilor, noua contribuţie
a PMB are o anumită logică.
Ce nu sesizează, deocamdată,
primarul general este că politica
înseamnă inteligenţa de a pune la loc
mai multe nevoi. Viitoarea catedrală
este o investiţie (religioasă) de
nivel naţional, în timp ce competiţiile
sportive de weekend sau spectacolele
de stradă ţin de viaţa comunitară
bucureşteană. Dacă e nevoie să se
blocheze circulaţia în centru pentru
un cros sau pentru un turneu de
baschet, înseamnă că Bucureştii nu
au suficiente stadioane şi săli de sport.
Şi nu au! În afara Complexului
„Lia Manoliu”, se mai pot organiza
concursuri atletice doar pe micul
stadion Dinamo, iar o sală polivalentă
funcţională nu mai există de două
decenii şi jumătate.
Nu stă mai bine nici cultura: în
Bucureşti nu există nici o mare sală
de spectacole şi nu s-a construit
nici un muzeu nou, în ultimii 70 de
ani. Toate muzeele Capitalei stau în
clădiri improprii, prea mici şi afectate
de cutremure. O serie de teatre se
află în aceeaşi situaţie, ca şi Sala Dalles,
care necesită o restaurare urgentă.
E de apreciat că, prin creşterea
contribuţiei la Catedrala Mântuirii
Neamului, Primăria Municipiului
Bucureşti dă un semnal că nu-i
sunt străine cele ale spiritului. Problema
e că, în ordinea priorităţilor, nu catedrala
avea cea mai mare nevoie de o contribuţie
din impozitele bucureştenilor.
Nu de alta, dar la candidatura
pentru Capitala Culturală Europeană
2021, nu numărul şi dimensiunile
lăcaşurilor de cult vor conta. Ci sălile
de spectacole, teatrele, muzeele şi
galeriile de artă.
N-ar fi rău ca noul primar general
să reflecteze la asta.
