Străinul
care ne locuieşte abuziv
Săptămâna trecută, în Comisia
de Cultură a Camerei Deputaţilor
urma să se discute noua formă a Legii
timbrului cultural. Am aflat că,
deşi legea fusese deja scoasă de pe
ordinea de zi chiar la propunerea
iniţiatorului ei, totuşi – din plăcerea
de a se auzi vorbind?!... –, Gabriel
Liiceanu, prezent în sală, a ţinut
un discurs împotriva legii. Noi nu
credem nici în ruptul capului că cel
care a vituperat împotriva legii şi a
Uniunii Scriitorilor (uitând că şi
alte organizaţii de scriitori, ca şi toate
organizaţiile de creatori din celelalte
domenii ale artei sunt beneficiare ale
legii!) chiar a fost Gabriel Liiceanu.
Căci Gabriel Liiceanu este un eseist
profund şi subtil, este un campion al
corectitudinii în spaţiul public, este
o instanţă morală şi, prin urmare, nu
avea cum să furnizeze atâtea informaţii
greşite. De pildă: cel care a vorbit
căuta să-i convingă pe parlamentari
că din pricina taxei de timbru de 2%,
aşa cum prevede actuala lege, aflată
în vigoare, e la pământ piaţa de carte
în România, omiţând faptul că, între
timp, TVA la carte a fost redusă de
la 9% la 5% (în vremea ministeriatului
lui Ionuţ Vulpescu la Cultură), deci
cele două procente taxă de timbru
cultural nici nu se mai simt în preţul
cărţii, iar patronii de edituri rămân
în câştig. Apoi, cum să dai vina pe
taxa de timbru de doar două procente
pentru neajunsurile industriei de
carte şi să nu te revolte (şi să nu
pomeneşti nimic despre) comisionul
de până la 50% din preţul cărţii, pe
care îl percep librarii?! Apoi, cum
să-i dezinformezi pe parlamentari
afirmând că editurile trebuie să
plătească 2%, când, în realitate,
respectiva taxă o plăteşte cumpărătorul
de carte, iar editorii doar o colectează
şi o distribuie destinatarilor prevăzuţi
de lege?! Nu, nu credem că cel
care a ţinut acel discurs în faţa
parlamentarilor era Gabriel Liiceanu,
pe care-l admirăm ca scriitor şi ca
personalitate publică. Nu: probabil,
cel care vorbea era un străin care-l
locuia abuziv pe Gabriel Liiceanu. Şi
anume, patronul unei afaceri bănoase,
preocupat, până la uitarea de sine,
de profitul acţiunilor sale şi complet
nepăsător la soarta atâtor scriitori
care, deşi au o valoare literară deosebită,
nu au fost la fel de norocoşi ca el şi
sunt lipsiţi de succesul său social.
Un eveniment literar
Am primit la redacţie un tom
impresionant, pe care oricine şi l-ar
dori în bibliotecă: Uliysses, 732.
Romanul romanului de Mircea Mihăieş,
apărut la Editura Polirom. Extrem de
elegantă şi inspirată grafic, cartea
numără nu mai puţin de 1013 pagini,
format mare. Studiul acesta reprezintă
o performanţă extraordinară pentru
autorului ei, dar şi, neîndoios, un
eveniment pentru literatura noastră
de astăzi. De ce? Printr-un astfel de
proiect intelectual neobişnuit de
curajos, un eseist român se aşază
într-o competiţie absolută. El se
confruntă cu bibliografia din străinătate
pe această temă (numai referinţele
critice, scrise mărunt, se întind în
acest eseu al lui Mircea Mihăieş pe
aproape douăzeci de pagini!), el emite
judecăţi (cu supleţe şi inteligent, cantr-
un roman, un pasionant roman
de idei) asupra unei capodopere a
literaturii universale şi o face având
cunoştinţă de tot, punându-se în
cumpănă cu tot ce s-a scris semnificativ
în domeniu. Adică, printr-o lucrare
ca aceasta şi alte câteva, puţine, se
iese, pe de-o parte, din păguboasa
aplecare narcisistă şi provincială spre
sine însăşi a literaturii noastre, efect
al complexului de marginalitate, iar,
pe de altă parte, se face şi demonstraţia
că suntem capabili să scăpăm de
un alt complex: prejudecata că literatura
română e o literatură a lucrurilor
mici, a respiraţiei scurte şi sacadate,
a inspiraţiei şi improvizaţiei sclipitoare,
a fulguraţiilor iscate de talent, dar
nu a edificiilor impunătoare, bazate
pe design şi construcţie amplă, bazate
pe un apreciabil efort intelectual. Să
ne bucurăm, aşadar, de reuşita lui
Mircea Mihăieş care, devine, indirect,
şi o reuşită a noastră şi este, totodată,
un imbold pentru noi, ceilalţi: iată,
se poate să ne depăşim condiţia şi
să ne eliberăm de ideile preconcepute
care ne trag în jos.
„O fiară“
În DILEMA VECHE (nr. 660), Andrei
Pleşu mărturiseşte că tot încearcă
să-şi vadă de treabă, adică să nu-şi
sfârşească zilele vorbind întruna
despre diverşi „eroi ai vremurilor
noastre”, dar nu reuşeşte. Şi, ca
dovadă, face portretul unei jurnaliste
de la Realitatea TV, „invitată să
împrospăteze Partidul Naţional Liberal”:
„O văzusem în dialog cu politicieni
de toate culorile, etalând o dezinvoltură
ameţitoare şi amuţitoare. Arătoasă,
în varianta carnasier, nărăvită în
asaltul la beregată, doamna cu pricina
stârnea simultan panică, râs şi stupoare.
Cutare candidat la Primărie spune
că vrea să dea tonul pentru Bucureşti.
«De ce tonul şi nu păstrăvul?» –
intervine şugubeaţă, moderatoarea.
Ce umor! Ce fantezie! Ce spontaneitate!
Într-o altă convorbire auzind cuvântul
«împreună», aceeaşi doamnă se
gândeşte imediat (şi o mărturiseşte
cu o dezarmantă sinceritate) la
«împreunare», în cuplu sau în grup!(...)
Vorbim mai curând de o vietate încă
suficient cunoscută, de un mutant,
căruia nu ştim cine i-a explicat că a
fi gazetar e a nu da doi bani pe
discernământ, politeţe, bun-gust.
E preferabil stilul «măciucă», gherila
zglobie, ciufuleala invitatului.
Telespectatorul nu trebuie să afle,
de-a lungul emisiunii, mai nimic.
Doar că doamna din studiou e «tare»,
«foarte tare», un amestec de gheare
şi şuturi. O fiară.” A, să notăm şi
numele celei atât de colorat portretizate:
Denise Rifai. Şi să adăugăm că,
prin ricoşeu, şi doamna Alina Gorghiu
se alege cu o descriere concentrată,
ce se ţine minte: „M-am înşelat, în
mai multe rânduri, văzând-o, răutăcios,
ca pe un personaj schematic, pendulând,
oarecum previzibil, între drăgălăşenie
şi ţâfnă, între «fetiţă» acomodantă şi
scorpiuţă indispusă. Nu. E un adevărat
politician.”
Balansul Turciei
În revista 22 (nr. 41), Octavian
Manea dialoghează cu diplomatul
turc Sinan Ülgen, aflat în vizită la
Bucureşti, care descifrează câteva
dintre „tainele” noii evoluţii a Turciei
pe scena politică europeană. Astfel,
iată ce crede el despre această apropiere,
care îngrijorează atât de tare, a Turciei
de Rusia: „…chiar dacă ar exista
un rapprochement, acesta ar avea
limitele lui. Pentru Turcia, Rusia
nu poate reprezenta niciodată o
alternativă la Vest, din perspectiva
legăturilor de securitate, politice
cu NATO şi UE. Relaţia dintre Turcia
şi Occident este mult mai profundă.
În ansamblu, este bine să depăşim
o relaţie conflictuală uşor inflamabilă,
dar asta nu înseamnă şi că Turcia a
ajuns la concluzia că Rusia nu mai
este o ameninţare. Mai ales pe fondul
consolidării prezenţei militare ruse
în Siria, unde rolul jucat de Moscova
se află la antipodul a ceea ce Turcia
vrea în Siria. Sprijinul acordat de
Rusia regimului de la Damasc este
unul dintre factorii care au prelungit
această tragedie, în timp ce Turcia
vrea o schimbare a regimului.” Cât
despre schimbarea de paradigmă
politică din Turcia, cu înclinarea
balanţei de la tendinţa de occidentalizare
spre cea de orientalizare a sa, noul
discurs politic de la Ankara „tinde să
recupereze moştenirea otomană şi
islamică”. Prin această exploatare
a temelor naţionale, „se încearcă
crearea unor veritabile comunităţi
captive unei politici identitare grosolane”,
e de părere Sinan Ülgen. Iar fenomenul
nu se întâlneşte doar în Turcia, ci
„poate fi observat şi în alte state,
precum Polonia, Ungaria şi chiar în
Statele Unite, prin ascensiunea lui
Trump.”
